Răscrucea mireanului Marius Moșteanu. Cu ce lecții a venit Covidul „potențiator de neputințe”

Zilele acestea, la ușa chiliei situate chiar pe dreapta cum intri în Biserica „Sfântul Nicolae Vechi” din Constanța se găsesc permanent adolescenți care, stresați de emoțiile examenelor ce se apropie, nădăjduiesc în binecuvântarea părintelui Marius Moșteanu și în harul cu care a fost blagoslovit. Har pe care nu și l-a construit plătind reclamă și care nu l-a putut feri de îmbolnăvirea cu virusul ce a pus stăpânire pe omenire în urmă cu un an și jumătate. Răscrucea mireanului Marius Moșteanu s-a petrecut în urmă cu șase luni și a reprezentat un moment de maximă semnificație pentru cel de ale cărui slujbe religioase, dar mai ales tălmăciri se bucură mii de credincioși constănțeni. Despre toate acestea, părintele Marius Moșteanu ne-a vorbit într-un interviu acordat ziarului „Cuget Liber”.

- Presupun că, spre deosebire de marea majoritate a celor care s-au îmbolnăvit, dvs. nu v-ați mai întrebat cine să fi fost de vină?

- În niciun caz. Și ca să folosesc o expresie consacrată, am primit Covidul pe persoană fizică. Nu instituțional, nu profesional, ci l-am primit ca fiind pentru mine. Problema se pune în felul următor. Contează foarte mult dintr-o carte nu mesajul pe care îl conține, ci ceea ce scoate din cel care o citește. Așa este și cu boala. Contează foarte mult ce scoate boala din tine. În primul rând, te scoate dintr-o stare de confort sau o părere de confort și te introduce în altă stare, pe care nu o cunoști. Dușmanul numărul 1 al creierului uman este noutatea. Dar și antrenorul numărul 1 al creierului uman este tot noutatea. Covidul este un potențiator de neputințe. Vine pe ceea ce ai deja în nesiguranță, vine pe un lucru care nu funcționează perfect. Pentru mine a venit pe plămâni, pentru că acolo am probleme mai vechi. Pe altul vine pe probleme digestive sau în altă parte. Problema este următoarea: trebuie să învățăm ceva din toată povestea asta. Trebuie să înțelegem că organismul nu degeaba se întâlnește cu un virus fără să răspundă de la sine, să-l învingă, dacă nu are un motiv extraordinar. Adică te trezește. Pentru că organismul meu, care nu este chiar atât de neputincios, ar fi putut să fi învins în întâlnirea cu virusul și să n-am nicio problemă. Dar dacă nu a învins, asta nu înseamnă că este neputincios. Asta înseamnă că eu am de învățat o lecție de la un adversar căruia antrenorul i-a permis să vină să se ia la trântă cu mine.



- Care ar fi acea lecție?

- De a-mi schimba modul de viață, de a-mi schimba partea de negociere între trup și suflet. Ce dau trupului și ce dau sufletului. Poate că am mâncat prea mult, poate că m-am neodihnit prea mult până acum, poate că m-am împrăștiat prea mult, iar organismul trebuie să se reseteze. Acum, la șase luni după ce am ieșit din boală, vă pot spune că mi-am regândit tot ceea ce înseamnă traiectorie, inclusiv profesională, de familie, de prietenii, astfel încât, atunci când organismul meu simte nevoia de odihnă, să meargă la odihnă. Când simte nevoia de masă să fie atent la cantitate și la calitate. Și când simte orice nevoie să răspundă prezent. Adică m-a învățat în primul rând conștiența. Să fiu conștient de tot ceea ce se întâmplă în jurul meu. Și nu cred că aș fi putut să o învăț în alte condiții. Pentru că în condiții normale aș fi trecut așa... mai departe. Dar tot ceea ce trebuie să învățăm de la un virus sau de la o boală, o neputință, este ca la sfârșit să ne comportăm ca atunci când am citit o carte bună. Să scoatem din noi ce-i mai bun, să scoatem din noi ceea ce este benefic și pentru ceilalți... pentru cei care te urmăresc, pentru cei care vor să învețe cum ai reușit să depășești o anumită stare de criză.



- Nu v-a fost teamă că o să iasă virusul învingător?

- Mi-ar fi fost egal! Pentru că în momentul în care ai conștiința că patru zile ești într-o iminență a morții, cum a fost diagnosticul pentru mine, deja ți se pare egal dacă ești tu câștigător sau celălalt. Încărcătura este așa de mare încât poți să intuiești de la început că nu vei mai fi același om după ce ieși din asta. În sensul bun al cuvântului. Și dacă ți se îngăduie să ieși învingător din așa ceva înseamnă că chiar a meritat tot ce s-a întâmplat. Dar nu sunt momente de teamă... sunt momente de pace lăuntrică. În momentul în care ai acceptat diagnosticul și știi că trebuie să fi foarte atent dacă ieși din asta, înseamnă că trebuie să iasă altă persoană, ca un fluture din larvă. Deja beneficiile sunt atât de mari că nu te mai întrebi ce s-ar fi întâmplat... Pentru că nu există niciodată alternativa negativă atât timp cât o trăiești pe cea pozitivă.

- Sunteți duhovnicul a mii de credincioși care vin cu siguranță la dvs. cu întrebarea: să ne vaccinăm sau nu?

- În primul rând, eu nu pot să-i învăț pe oameni ceea ce eu însumi nu am făcut. Primul meu argument este că m-am vaccinat. Al doilea este așa. Un om credincios trebuie să înțeleagă faptul că sfânta scriptură nu este scrisă pentru vecinul nostru sau pentru șeful nostru. E scrisă pentru noi. Și dacă în Scriptură scrie „Celor ce vor crede aceste semne vor urma. În numele meu vor scoate demoni, în limbi noi vor grăi, șerpi îi vor înțepa sau vor bea ceva dătător de moarte, nimic nu îi va vătăma”. Așa că nu cred că există în acest vaccin toată pleiada de curse pe care v-am spus-o. Dar și dacă ar exista, atunci credința mea trebuie să iasă biruitoare. Argumentul meu principal este că mă încadrez într-o linie de ascultător. Și m-a întrebat cineva: „Da, dar până când facem ascultare sau cât dăm Cezarului ce-i al Cezarului și cum facem departajarea asta?”. Departajarea pentru mine este foarte simplă. Am o lecție de la părintele Nicolae Steinhardt, care spunea: „M-a întrebat cineva cum de știu că mă aflu unde trebuie. Și i-am răspuns atât: Când ajung la Rohia (mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia, județul Maramureș – n.r.) încep să plâng”. E o stare sufletească pe care ți-o dă ascultarea. Nimeni nu poate să-ți spună dacă ai ascultat suficient sau insuficient, dacă nu poți să trăiești în singurătatea gândurilor tale, cu conștiința că până aici ai făcut bine. Eu mă simt bine că am putut să fac ascultare până la momentul acesta și mi-am propus să fac ascultare până când trebuie. De aceea, vreau să îmi cultiv smerenia în continuare, pentru că ascultarea face casă bună cu smerenia, nu cu mândria sau cu judecarea.