Tânără, frumoasă, salvator de meserie

Acolo unde viața atârnă doar de un fir de ață, atunci când moartea pândește printre fiarele contorsionate ale mașinilor făcute zob, ei intervin. Se luptă cu deznădejdea, cu moartea. Ei sunt cei care readuc pulsul și fac inimile să bată din nou. Ei sunt salvatorii SMURD.
Alexandra Cojocaru este un astfel de om. De cinci ani, își trăiește viața salvând oameni. În ciuda tinereții sale, ea este unul dintre medicii de bază ai SMURD Constanța, echipă în care a intrat în urmă cu trei ani. Într-un interviu acordat ziarului nostru, Alexandra vorbește despre ea și despre ce înseamnă să fii medic, dar și om.
- Tânără, frumoasă, dar zilnic cu viața altora în mâini. Cum vă simțiți atunci când salvați vieți?
- Este un sentiment pe care nu poți să-l descrii în cuvinte. Mă simt bine la sfârșitul zilei când știu că viața unui pacient mi se datorează mie și echipei alături de care lucrez. Și totuși, nu stau să contorizez numărul de vieți salvate, însă acestea există și reprezintă un motiv în plus pentru a merge mai departe în această profesie. Trebuie să fii în primul rând OM pentru a putea fi un medic bun.
- Care a fost cea mai grea și marcantă intervenție la care ați luat parte?
- În noiembrie 2009, în localitatea Piatra, a avut loc un accident rutier cu multiple victime. Au decedat cinci persoane, iar patru au fost rănite. Era primul incident de acest fel la care participam. Imaginile de la fața locului erau de-a dreptul șocante, pe sosea erau întinse trupurile celor decedați, fuseseră aruncate din microbuz. Probabil rudele văzuseră deja la televizor nenorocirea petrecută și îi sunau pe cei dragi aflați în microbuz. Se auzeau soneriile telefoanelor și eu personal nu am avut puterea să răspund și să dau crunta veste. Nu mai era nevoie să verific dacă cele cinci persoane trăiesc, nu mai era nevoie să pun monitorul care să-mi arate asistola, era clar dintr-o privire că este o luptă pierdută. Leziunile traumatice ale celor cinci erau mult prea grave, incompatibile cu viața și le-ar fi putut observa oricine cu ochiul liber. Am realizat atunci cât de fragilă este bariera dintre viață și moarte...
În aceeași zi în care a avut loc și accidentul rutier de care aminteam anterior, am mai primit un apel la urgență. Avusese loc un incendiu soldat cu trei decedați. A fost o zi în care mi-am pus parafa numai pe constatări de decese. A fost o gardă deosebit de grea, m-a marcat profund. La sfârșitul zilei, îmi spuneam că nu mai vreau să fac pre-spital. Mă mai impresionează cazurile în care sunt implicați copiii, pentru că sunt atât de fragili, atât de drăguți... Am învățat să merg mai departe și, dacă ar fi să o iau de la început, aș face tot medicină de urgență - este marea mea pasiune.
- Unde este mai greu, în spital sau la locul accidentului?
- Trecerea de la munca din spital la cea din pre-spital a fost o schimbare importantă - a trebuit să decid rapid și de una singură care este cea mai bună conduită medicală pentru fiecare caz, a trebuit să mă confrunt cu tot felul de situații noi, nu am avut cui să mai cer sfatul atunci când m-am aflat în stradă alături de echipa mea. Am învățat să fiu mult mai responsabilă, pentru că eram singurul membru al echipei care lua decizii și coordona desfășurarea cazului. Nu îmi permiteam greșeli, nu îmi permiteam să intru în panică, nu puteam să dau comenzi haotice, nu puteam să-mi agit echipa. Trebuia să gândesc totul cu calm, să știu exact care este ordinea desfășurării evenimentelor, să învăț să coordonez oamenii alături de care lucrez. Acum, după trei ani, toate aceste lucruri decurg natural, iar la caz de multe ori se aude doar sunetul monitorului pentru că noi, cei patru membri ai echipei, ne înțelegem din priviri...
- După astfel de zile, mai puteți dormi noaptea? Sunt momente în care vă urmăresc în gând aceste cazuri?
- După unele gărzi, se întâmplă să iau cu mine, acasă, în gând, cazurile din ziua precedentă. Analizez gravitatea lor și ceea ce am aplicat din punct de vedere medical. Sunt cazuri care mă impresionează în așa măsură, încât nu le uit mult timp. Sunt cazuri în care viața pacientului este în mâinile mele și eu nu mai pot face nimic pentru el, deoarece afecțiunea pe care o are sau leziunile traumatice sunt dincolo de puterile mele de simplu om și medic...
- Foarte mulți medici aleg să plece în străinătate. Ați fost tentată să faceți același lucru?
- Recunosc că am primit oferte atractive în străinătate, dar, deocamdată, am locul meu aici. În străinătate, nu aș mai putea face pre-spital în același mod, acolo este o altfel de organizare. Or, pre-spitalul este ceea ce îmi place cel mai mult.
- În încheiere, ca orice om aveți și alte pasiuni, ce faceți în timpul liber?
- Nu prea am timp liber, dar atunci când pot citesc o carte, ies prin oraș, mă uit la un film, stau cu prietenii, încerc să fac ceva care mă relaxează. Reușesc astfel să mă detașez de tot ceea ce înseamnă medicina de urgență, însă pentru scurt timp, pentru ca apoi să încep o nouă zi de muncă. Oricât de greu și de obositor ar fi, găsesc puterea să merg mai departe, pentru că am norocul să fac exact ceea ce mi se potrivește și să fiu susținută de cei dragi.