O viață sub teroarea lagărelor siberiene (I)

r Mărturisirile tulburătoare ale unei constănțence, astăzi în vârstă de 85 de ani, care a petrecut zece ani în infernul alb al lagărelor din Siberia

Aproape toată viața a ținut ascunse, adânc în suflet, amintirile dureroase din cei zece ani petrecuți în lagărele siberiene. Nu a îndrăznit să se destăinuie nici măcar celor apropiați, de teamă că Securitatea ar putea să afle că "a vorbit" și ar putea să o ducă înapoi în iadul alb și geros. Astăzi, la 85 de ani, constănțeanca Marta Vasiliu este bucuroasă că măcar are libertatea de a vorbi despre viața ei, despre drama pe care a trăit-o!

Era o copilă când a ajuns într-un lagăr siberian, iar totul i s-a tras de la niște fotografii cu frații vitregi. În 1945, avea 16 ani când rușii au bătut-o până la carne vie în timpul anchetelor, când au umilit-o și au condamnat-o la zece ani de muncă zilnică în lagărele siberiene.

În prezent, în apartamentul său din municipiul Constanța, Marta Vasiliu încă mai are lacrimi în ochi când ne povestește despre cumplitele clipe pe care le-a trăit în adolescența ei.

"Părinții mei erau din Basarabia, județul Bălți, dar în 1927 s-au stabilit în Constanța, pentru că tata era angajat ca navigator. Aici m-am născut eu, în 1929. În 1935, tatăl meu a murit într-un accident pe vas, când eu aveam șase ani. În 1940, după câțiva ani de văduvie, mama s-a recăsătorit, iar tatăl vitreg mai fusese căsătorit cu o nemțoiacă, ce era de undeva de lângă Munchen, cu care avea trei copii, doi băieți și o față. Divorțaseră după ce nemțoaica propusese să plece cu toții în Germania, dar el refuzase. Așa că a plecat doar ea, cu copiii. În 1941, când a început războiul, iar armata germană a poposit pe teritoriul României, au venit și cei doi băieți ai tatălui meu vitreg, care erau înrolați în armată. Coincidența a făcut să fie cu garnizoana la Constanța și, cum era și firesc, au venit să-și vadă tatăl. Nu erau supărați că s-a recăsătorit, ba din contră, erau bucuroși și, cât au stat în Constanța, ne-au vizitat și ne-au adus ce au putut. Într-una din vizite am făcut și fotografii, cu toții: mama mea, eu, tatăl lor și cei doi băieți, în uniformă de militari germani. Erau foarte mândri că fac parte dintr-o armată atât de mare și puternică, fiind convinși că vor învinge. După un timp au plecat pe front, unde au și murit. Bătrânul nostru tatăl, primind vestea, nu a rezistat, fiind și mai în vârstă și nu prea sănătos. Așa că am rămas, din nou, doar eu cu mama", și-a început povestea constănțeanca Marta Vasiliu.

În iarna lui 1943, cele două, mamă și fiică, au plecat spre Bălți, în Basarabia, pentru a petrece Crăciunul alături de bunicii materni. De unde aveau să știe că era ultimul Crăciun pe care-l petreceau împreună…

"La plecarea din Constanța, eu am luat de acasă și albumul cu fotografii, cu frații mei germani, să îl arăt bunicilor. Ce știam eu atunci, la vârsta de 14 ani, ce-i aia politică!", își amintește femeia. "Am sărbătorit Crăciunul, bucuroși că eram împreună, iar bunica i-a spus mamei: «Ce rost mai are să plecați la Constanța? Aici vă este rostul, hai să fim împreună. Apoi, Constanța este un oraș mare, port la Marea Neagră, poate fi oricând bombardat, aici veți fi mai ferite». Mama a stat pe gânduri, dar până la urmă a fost acord. Dar pentru că mai avea acte și lucruri în Constanța, în 1944, după Bobotează, s-a întors să le ia, în vreme ce eu am rămas la bunici", a continuat constănțeanca rememorarea vieții ei.

"Pui de năpârcă nazistă", la 16 ani

În 1944, rușii au ocupat din nou Basarabia și au închis frontierele, astfel că minora Marta a rămas la bunici, de o parte a graniței, iar mama ei, în Constanța. După un an, rușii au început și arestările, în special ale tinerilor. "În primul rând, tineretul care strigare în gura mare, disperat că vin bolșevicii și ne vor trimite și pe noi în Siberia, cum au făcut în 1940, din care 95% nu s-a mai întors. Eram și eu printre cei care strigau împotriva lor!

Lumea era disperată. Înainte de a ajunge frontul, foarte mulți au fugit în România. Pe mine bunica nu m-a lăsat, spunând că frontul va trece și va veni și mama. Frontiera însă nu s-a mai deschis. Toți cei care au fugit și-au lăsat munca de o viață, numai ca să-și salveze copiii de Siberia. Cei care însă au avut curajul să rămână pe loc, neîndurându-se să-și lase casa și neamurile, au mizat pe faptul că după război, când va fi pace, rușii nu ar mai fi procedat precum în 1940. S-au înșelat amarnic însă. S-au făcut arestări în masă, pentru că Rusia era la pământ, era o sărăcie lucie. În retragere, nemții pârjoliseră totul în urma lor. Până la porțile Moscovei era numai cenușă. Așa că, după război, rușii aveau mare nevoie de forță de muncă neplătită", ne-a mai povestit Marta Vasiliu.

La 15 ani și jumătate a fost arestată, jumătate de an a fost ținută într-un interogatoriu "sălbatic", iar când a împlinit 16 ani a fost condamnată la zece ani de muncă silnică. "Procesul a avut loc în Bălți - Basarabia, în limba rusă, iar eu aveam translator. La ruși majoratul era la 16 ani, nu ca la noi, la 18 ani, și de aceea m-au condamnat la vârsta aceea. Am primit condamnarea pentru că am scandat împotriva bolșevicilor, dar și pentru albumul de fotografii cu frații mei vitregi germani. O probă puternică! În timpul interogatoriului îmi strigau «pui de năpârcă nazistă»! Doamne, ei fac războaiele și ne găsesc tot pe noi, populația, vinovați…", a continuat constănțeanca.

Drumul spre Siberia

După ce a stat o vreme în închisoare centrală de la Chișinău, a fost înghesuită într-un vagon de vite, împreună cu alte femei, și trimise în Siberia.

"Era noapte când am pornit la drum, pentru multe, fără întoarcere. Începuse frigul de toamnă târzie. În vagon erau scânduri suprapuse, cum s-ar spune, parter și etaj. Vagonul avea o singură ferestruică, fără geam, ci cu gratii. Unele dintre noi, cele care dormeau chiar sub geam, se trezeau cu zăpadă pe ele. Pe tot drumul, vagoanele se deschideau o singură dată pe zi, când ne aduceau o căldare cu apă și ceva de mâncare, deseori pește sărat și o bucată de pâine. Niciodată nu ne ajungeau! Nici foamea nu este atât de grea ca lipsa apei, când îți este sete. Și mai ales după pește sărat! Gardienii, unora le era milă de noi și ne spuneau că nu din dușmănie nu vor să ne aducă, ci nu aveau suficient personal pentru a face față la câți deținuți eram iar trenul staționa foarte puțin".

Moarte și suferință cruntă în mijlocul pădurilor siberiene

După aproximativ două săptămâni, au ajuns la destinație: în munții Urali, aproape de Polul Nord! "Drumul a fost lung și credeam că nu mai are sfârșit. Înțepenisem toate de frig. După ce am trecut de Moscova, viscolea, iar zăpada intra printre gratii. După două săptămâni, s-au deschis toate vagoanele, pe rând, și ne-au dat jos în zăpadă. Ne-au încolonat, și prin viscol și zăpadă am ajuns, cu greu, în lagăr. Aici ne-au ținut în carantină până ne-au verificat, după care ne-au pus la muncă. Între timp, am aflat și unde ne aflam: eram la Polul Nord, în Munții Urali, în partea europeană. Eram în mijlocul pădurilor nesfârșite siberiene. Erau foarte multe lagăre, probabil rămase încă din 1917, când la Revoluție, jumătate din populația rusă a fost dusă la «răcoare»", ne-a relatat femeia despre primele clipe petrecute în lagăr.

Zece ani a stat în iadul alb, timp în care a muncit fără încetare. Nu-și permiteau să se oprească, să se odihnească măcar o clipă. Cine se oprea, risca să moară înghețat!.

"La ora 6,00 dimineața luam masa, un fel de budincă căreia i se spunea cașă. Apoi plecam spre locul de muncă, o oră, prin zăpadă și frig. De dimineață și până pe înserat, eram sub cerul liber, în gerul care nu te cruța. Viscolul îți intra în ochi, la minus 40 de grade Celsius. Eram întotdeauna flămânzi și slabi, precum cei de la Auschwitz, munceam pentru a putea trăi și pentru că aveam normă de făcut. Munca era peste puteri și nu se ținea cont că eram femei. Seara, când ne întorceam, mâncam mâncare caldă, ciorbă cu pâine. Iar a doua zi, o luam de la capăt. Trebuie să fim într-o continuă mișcare, pentru a putea să rezistăm. Speram că, după război, când era deja pace, să fie o amnistie. Dar nu a fost să fie. Ce au hotărât vajnicii judecători, până la ultima picătură a trebuit să jertfim pentru marele imperiu, care, după război, a jefuit toate țările care au căzut sub influența lor!", a continuat relatarea Marta Vasiliu.

Își amintește cum, adolescentă fiind, privea cum mureau sute de oameni în jurul ei. Se încuraja cu faptul că era tânără și-i considera pe cei care abia dacă aveau dublul vârstei ei, ca fiind bătrâni. "Așa priveau eu, la 16 ani, oamenii la 35 - 40 de ani". Se numără printre puținii care au scăpat, dar nu știe dacă se poate numi noroc faptul acesta. Iar după zece ani de pedeapsă cruntă, nu i s-a permis să meargă nici în România, nici în Basarabia.

În ediția de mâine vom relata cum a reușit constănțeanca Marta Vasiliu, după alți doi ani, să ajungă în țară și drama pe care a fost nevoită să o trăiască toată viața.