Mărturii de pe frontul de război ale fostului primar al Mangaliei, Nicolae Roșculeț

Modul cum s-au desfășurat evenimentele a fost povestit de Nicolae Roșculeț și cuprins în „România în timpul războiului 1916 – 1918”, relatare adusă în atenția opiniei publice de reprezentantul Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” Constanța. „Îmi aduc aminte cum am urcat dealul din fața Dunării, apoi cum am coborât într-o vale, pe unde se transportau răniții. Ajunși pe muchia altui deal, situat deasupra Turtucaiei, ne-am desfășurat și am înaintat pe eșaloane – având în stânga Regimentul 34 –, după aceea în ordine risipită, până am ajuns în bătaia focurilor dușmane. Tranșeele erau ocupate de ai noștri. Acum trebuia să întărim liniile și să înaintăm sub focul mitralierelor. Regimentul 34 înainta și el cu bărbăție sub vâjâitul gloanțelor. Până la linia de luptă aveam de parcurs opt, până la zece kilometri. Toată ziua de marți am stat cu garda drapelului. Lupta îndârjită a ținut până la asfințitul soarelui. Căzuseră în luptă mulți de-ai lor, dar și mulți dintr-ai noștri, sărmanii! Se răriseră rândurile; printre puținii ofițeri, am zărit pe maiorul Marcovici și pe căpitanul Dimitrievici.

Noaptea am dormit într-o scobitură din dreapta șoselei. În zorii zilei de miercuri, 24 august, am fost porniți, iarăși, la atac. Bulgarii ocupaseră tranșeele noastre și ne-au împroșcat cu un foc bine nutrit de mitralii; după aceea, au început să bată și cu artileria. Din pricina tirului precis al artileriei inamice, m-am retras cu garda drapelului înspre oraș. Și a urmat lupta crâncenă până pe la orele patru după-amiază”, se arată în relatarea fostului primar.

Salvarea drapelului de luptă, o datorie de onoare!

„Colonelul Petrescu, comandantul nostru, care mult ne-a îmbărbătat, văzând că suntem strâmtorați și împinși spre Turtucaia, a strâns rămășițele regimentului și am dat un ultim atac. Prinși în focul artileriei, cu mare trudă am putut scăpa – trei voinici din garda mea au fost răniți. Ne-am îndreptat, după aceea, spre Dunăre, împreună cu alte grupe de soldați. Mare învălmășeală se petrecuse atunci. Ți se strângea inima de spaima acelei mulțimi înfrigurate, lipsită de conducători, însuflețită de o singură dorință chinuitoare, încăpățânată, poruncitoare: să găsească un mijloc de mântuire, oricare!

Câteva bărci răsturnate pluteau pe apă, împinse de curenți; iar de pereții lor se izbeau, din când în când, cadavrele soldaților înecați. În acest răstimp, dușmanul se apropiase și, cu mitralierele așezate pe coastă, secera, fără cruțare, rândurile fugarilor. Dându-mi seama că altă scăpare nu poate fi – niciun vapor nu se zărea – m-am dezbrăcat pe pontonul ce furnica de soldați, cu hotărârea să trec apa înot. Aveam o datorie mare de îndeplinit: trebuia să scap drapelul – scumpul drapel pe care nu-l părăsisem în tot timpul luptelor. M-am aruncat în Dunăre. Sergentul Radu mi-a întins drapelul: Să-l duci cu bine! – mi-a strigat bravul camarad, cu ochii umezi. Cum ornamentul-pajură lipsea, fiind pierdut din pricina izbiturilor căpătate în luptă, drapelul plutea...”, a continuat plutonierul Roșculeț.

„Toată grija mea era să nu-l scap în apă. Vreme de trei-patru ceasuri m-am luptat cu valurile și, cu bine, am ajuns pe malul celălalt. O bucurie mare, fără seamăn, m-a năpădit atunci și am început a plânge ca un copil. M-am uitat la el, la tovarășul meu de luptă [pe] care, din tot sufletul, aș fi dorit să-l văd înfipt pe o întăritură dușmană... L-am ridicat semeț în sus și l-am sărutat cu foc. Era încă ud; apa curgea din pânza-i sfințită prin botezul gloanțelor. Simțeam nevoia să-l văd fluturând iarăși, ca o îmbărbătare pentru mine, ca o amenințare pentru cel de dincolo... L-am ridicat în sus, cât am putut de sus, și i-am desfăcut pânza... Era frumos, era mândru drapelul meu, așa zdrențuit și orbotit de gloanțe! Mi se părea că am o ființă lângă mine, care mă înțelegea și compătimea. Lemnul lui frigea; pânza lui bătută de vânt, fâlfâia ca un îndemn la voinicie, ca un semn minunat. Era parcă povestirea luptătorilor cărora dânsul le slujise drept imbold la vitejie, drept simbol al datoriei sfinte ostășești... Doborât de osteneală m-am culcat pe țărm, strângând la piept, un atât de drag şi un atât de mândru tovarăş”.

Pentru fapta sa, primarul Nicolae Roșculeț a fost decorat cu ordinul Bărbăție și Credință, clasa I cu spade. Ulterior războiului, Nicolae Roșculeț a mai fost ales primar încă două mandate, între 1923 - 1925 și 1934- 1937.

În prezent, o stradă din Constanța îi poartă numele.