Când în urmă cu 100 de ani, dr. Eraclie Sterian scria lucrarea "Educația sexelor" referindu-se la "așezămintele de profesiune" spunea că acestea "trebuie păstrate ca o trebuință socială, iar societatea este datoare să se îngrijească foarte de aproape de ele, ca din împlinirea unei nevoi firești, tânărul să nu capete vreo turbare adâncă a corpului său, care să-i vatăme sănătatea pentru un timp mai mult sau mai puțin lung. Prostituțiunea trebuește deci să fie socotită în rândul îndeletnicirilor sociale, mai bine zis ca un articol de primă necesitate. Ea să fie ocrotită și supravegheată, întocmai după cum face comuna cu chestiunea apei, a pâinei și a produselor alimentare".
Dacă în Capitală, la vremea când dr. Sterian scria acele rânduri erau înregistrate circa 400 de prostituate, la Serviciul de Moravuri al Constanței figurau 600. Prostituatele de stradă erau considerate femeile care aveau deja o cerere la Serviciul de Moravuri, însoțită de certificatul de naștere, buletinul și carnetul de prostituată cu fotografia. Ele aveau voie să patruleze doar noaptea, individual, între orele 8 și 11. "Este de datoria statului să dea o temeinică organizație sanitară caselor de toleranță, dându-le în supravegherea medicilor specialiști. Răspunderea medicului să fie așa încât în cazuri de infracțiuni de serviciu - neexaminare la timp - în cazuri de mituire, să fie dat judecății, spre a-și primi maximul pedepsei unui funcționar abătut de la datorie", scria același dr. Eraclie Sterian
Și-acum, ca și în urmă cu 100 de ani, prostituția pe litoral cunoștea o adevărată… explozie în special pe perioada sezonului estival. Pe străzile Cuza Vodă, Tache Ionescu și Bulevardul Ferdinand din Constanța existau trei mari case de prostituție, a căror activitate devenea extrem de intensă, fapt ce deranja vecinii. Primul Regulament pentru Administrațiunea interioară a Comunei urbane Kustenge, în care mai multe capitole se refereau la prostituție datează din anul 1879. Conform actului, doar femeile erau cele care aveau voie să deschidă o casă de prostituție, dar se obligau să înainteze în prealabil o cerere comisarului și medicului orașului și să declare locul unde o va deschide. Aceste case nu puteau funcționa în apropierea bisericilor, școlilor, grădinilor publice, hotelurilor, birturilor, cârciumilor, cafenelelor și restaurantelor. Cea mai zgomotoasă casă a fost, conform documentelor vremii, cea de pe strada Tache Ionescu. Ea aparținea unei unguroaice pe nume Eva Litman, ale cărei fete invitau non-stop bărbații înăuntrul casei. Acest deranj nu a durat foarte mult timp. Femeile au fost mutate de administrație pe străzile periferice ale orașului (Strada Ardealului și Strada Industriei).
Femeile trebuiau să își facă vizita medicală o dată pe săptămână, chiar dacă erau patroanele caselor de prostituție. De asemenea, acestea aveau obligația de a nu ieși la ferestrele caselor de prostituție, de a nu se îmbrăca indecent sau de a nu face zgomot cu bărbații care frecventau astfel de localuri. Dr. Sterian povestește la ce tertipuri apelau acestea: "Multe femei publice își fac irigațiuni cu apă în care au topit piatră acră, aceasta pentru a face ca intrarea vaginului mult hărțuită de atâția clienți să se facă iarăși prielnică, strâmtându-se, spre a se oferi împrospătată noului sosit". Casele de prostituție nu puteau fi închise decât cu acordul primarului comunei. În anul 1930, a fost adoptată o lege sanitară care scotea casele de prostituție în afara legii, dar îngăduia femeilor să se prostitueze pe cont propriu, cu condiția să fie sănătoase și să aibă vizita me-dicală.
