Vânat, bătut și chinuit până la ultima suflare. Povestea aviatorului român mort în cel de-Al Doilea Război Mondial

"Nu avem date privitoare la acest tânăr soldat dobrogean. Știm doar că s-a născut în 1914, că era absolvent al Școlii de Aviație și ceva mărturii târzii ale camarazilor săi care amintesc faptele, așa cum le-au aflat, atunci. Pe 25 iunie 1941, misiunea Grupului 5 Bombardament era concentrată asupra unui important punct feroviar al inamicului, zona gării Basarabeasca. Petre Șt. Monciu pilota un bombardier Heinkel 111.

Tudor Greceanu povestește că aparatul de zbor al locotenentului a fost lovit de inamic, dar că acesta a reușit să sară cu parașuta, fiind practic salvat, dar a fost prins de populația băștinașă și predat rușilor, care l-au îngropat în pământ până la gât și l-au ucis cu pietre. O altă mărturie o avem de la generalul de flotilă inginer aviator Balotescu Nicolae. Acesta spunea că, în apropiere de Prut, el a fost primit de un violent foc de baraj de artilerie antiaeriană și cu toate încercările făcute pentru a degaja, un proiectil, a lovit în plin avionul, rupându-l în bucăți. Întregul echipaj a fost ucis, mai puțin pilotul. Smuls din scaunul său de pilotaj și aruncat peste bord, parașuta s-a deschis și astfel a ajuns pe pământ, dar în teritoriul ocupat de inamic. Se credea salvat, dar nu a fost să fie așa. Sovieticii din zonă au văzut parașuta în cădere și au urmărit-o tot timpul. Aviatorul a căzut într-un lan de grâu, insuficient de înalt pentru a se putea ascunde. După o urmărire scurtă, pilotul a fost prins de cei care-l vânau, bătut și chinuit până și-a dat ultima suflare", a declarat pentru "Cuget Liber" cercetătorul.

Suferința nefericitului locotenent a fost de neimaginat

Ea a precizat că, la acel moment, martorii oculari ai acestei crime de război, români basarabeni, au povestit cu lacrimi în ochi, suferința nefericitului aviator, în care au asistat neputincioși, reușind abia după câteva zile să înhumeze trupul neînsuflețit al aceluia care fusese locotenent-aviator Petre Monciu.

Apoi, în următoarele luni, tatăl său, Stan Monciu, a plecat la Basarabeanca și a făcut o adevărată anchetă pentru a afla adevărul despre moartea fiului său. Varianta sa este, însă, puțin diferită, dar mai plauzibilă decât cele auzite de camarazii lui Petre Șt. Monciu. Acesta a vorbit cu câțiva lucrători de la calea ferată, care fuseseră martori la prăbușirea avionului și la parașutarea aviatorului. Descrierea lor este amănunțită: după căderea avionului, muncitorii au auzit venind un tanc, urmat de 25-30 de soldați sovietici, care alergau spre locul cu pricina, pe lângă care aterizase, parașutat, locotenentul. Tot atunci, au mai auzit două împușcături.

"Mai erau acolo și țărani aflați la prășit, pe care «bolșevicii» nu i-au lăsat să se apropie de zonă. Câțiva dintre muncitorii de la calea ferată s-au întâlnit cu soldații sovietici, care le-au arătat un ceas de argint și o verighetă de aur, ce aparțineau aviatorului pe care s-au lăudat că l-au ucis. Aceștia i-au amenințat pe muncitori că-i împușcă, dacă îndrăznesc să-l îngroape. Cei intervievați de tatăl locotenentului i-au povestit că s-au dus să-l vadă pe tânărul împușcat. Din declarațiile lor reiese că aviatorul era complet dezbrăcat, în afară de un ciorap de la piciorul drept, care era plin de sânge, având rupturi (tăieturi). Avea pe piciorul drept multe răni, până aproape de stomac, răni ce păreau a fi fost înțepături. Pe lângă aceste răni, el mai avea una de glonț la piept (partea stângă) și una la gât. După ce s-a întunecat, doi dintre muncitori, făcându-li-se milă ca acest aviator român să rămână pradă fiarelor și vulturilor răpitori au săpat o groapă într-o porumbiște de curând prășită, l-au îngropat acolo și au netezit complet pământul, pentru a nu se cunoaște nimic", a adăugat Lavinia Dumitrașcu.

Din păcate, a precizat aceasta, deși autoritățile aveau cunoștință de ceea ce se întâmplase, nu au luat nicio măsură. Ulterior, locotenentul aviator Petre Monciu a fost îngropat pe 25 septembrie 1941, cu toată pompa cuvenită, în cimitirul din Constanța. De asemenea, numele lui și al echipajului său, pierit la datorie, a fost înscris în Ordinul de Zi numărul 4 din 23 iulie 1941 pentru actele de bravură și sacrificiu suprem. Post-mortem, Petre Monciu a fost ridicat la gradul de căpitan.