Prof. Elena Manea: „Noi tot încercăm să le arătăm că fără școală nu se poate, dar societatea ne contrazice”

Prof. Manea face parte din categoria directorilor care au susținut și câștigat concursul pentru funcția de director, dar s-au aflat, interimar, pe acest post dinainte, de pe 3 august, ca urmare a demiterii fostului director.

- Ce v-a determinat să participați la acest concurs pentru funcția de director?

- Discuțiile cu colegii. Dar recunosc că în planul meu de dezvoltare personală m-am gândit că aș putea să fiu și director de școală, dar cândva mai târziu, pentru că eram în plină muncă pe creație. Am scris un manual, am lucrat pe niște programe școlare, începusem să fac foarte multe și prin a scrie pe auxiliare și de aceea m-am gândit că undeva poate mai târziu mă voi ocupa și de management. Situația a fost de așa natură în luna august, după ce am discutat cu colegii, încât m-am decis să intru în acest concurs. De altfel, din august, deci dinaintea concursului, încercăm să ne lămurim pe foarte multe componente cam unde suntem noi astăzi, ca școală. Pe componenta academică, pe componenta financiară, dezvoltare, achiziții, așa încât să putem realiza un plan unde vrem să ducem școala.

Pe de altă parte, regret că am abandonat proiectele pe creație, pentru că mă implicasem și în metodica predării limbii române, fiind un profesor care promovează metoda dezbaterilor academice. Aveam cu colegii mei de la Asociația Română de Dezbateri proiecte, voiam și vrem o programă pentru ciclul gimnazial, vrem auxiliare noi, vrem competiții. Și-atunci le-am pus cumva într-o paranteză pe acelea, pentru că am început să mă ocup de combustibili, de dezinfectant, de hârtie igienică, de facturi… Și mi-am dat seama că managementul, cel puțin la noi e departe de a fi cel idealist, pe care l-am învățat noi pentru concurs. În bibliografia de concurs sunt lucruri extraordinare, foarte frumoase, dar trebuie văzut ce aplicăm de acolo în contextul nostru.



- Cum vi s-au părut probele de concurs? Ați avut contracandidat?

- Nu mi s-a părut greu. Având formație de învățător la bază, la subiectele de matematică m-au ajutat noțiunile parcurse din Liceul Pedagogic. Concursul, ca viziune în sine, mi s-a părut bun. La mine s-a potrivit și faptul că am preluat din august, nefiind director până atunci, a trebuit să învăț foarte mult. Pe de o parte ce am învățat în august și septembrie mi-a folosit în octombrie. Pe de altă parte erau lucruri pe care nu le regăsești într-o bibliografie de concurs, dar de dimineață trebuie să le rezolvi, ca școală, până la prânz.

Mandatul fostei directoare s-a terminat cu un consiliu profesoral, în care dumneaei a solicitat să votăm pe cine vrem director. Adică am intrat într-o zonă care nu mi-a plăcut și am rămas într-o zonă de șicană până în august septembrie, și pe mine și pe colegi și a trebuit să gestionez și lucrurile acestea. Noi trebuie să înțelegem că există o ierarhie și că nu ne-am născut să fim directori. Noi ne-am făcut întâi profesori și dacă se nimerește din când în când să ajungem preluăm sarcinile, dar ne întoarcem ca profesori în cancelaria noastră. Le-am spus și colegilor că am avut directori cu care nu am compatibilizat foarte bine pe niște lucruri, dar mi-am luat sarcinile, le-am respectat. Perioada aceasta de șicanări mai este un pic, dar sper să le așezăm.

Am avut drept contracandidat pe fosta doamnă director, care a promovat concursul, dar cu notă mai mică.

- Care vi s-a părut cea mai mare provocare a acestui concurs?

- La proba de interviu, în comisie au fost doi colegi din școală. Și e foarte interesant cum din poziția de coleg de cancelarie dintr-o dată să-i vezi pe colegii tăi în ipostaza de evaluatori, să le propui o strategie pe școală și să le vezi reacțiile. Și chiar dacă masca nu-mi permitea să observ, am vrut să văd cum li se par țintele strategice pe care mi le-am stabilit pentru școală.

Nu am avut niciodată teamă de concursuri. Am participat la foarte multe până acum, prin natura studiilor. Dar faptul că-ți vezi colegii în poziție de evaluatori, colegi cu care ai lucrat până cu o zi înainte, colegi cu care va trebui să lucrezi mai departe, acolo e provocarea de a găsi o punte comună.

- Care au fost punctele tari ale planului dvs. de dezvoltare instituțională?

- Împreună cu colega mea, prof. Crina Ostaci, care a fost și director, iar acum este director adjunct, am lucrat la o strategie, în care ne-am stabilit patru ținte pe care urmează să le lucrăm cu colegii noștri, să vedem dacă țintele pe care le-am văzut sunt și țintele pe care le-au văzut ei.

Ținta numărul 1 este aceea legată de metoda de predare a profesorilor, dar și de învățare. Trebuie să înțelegem că lucrurile s-au schimbat, contextul este altfel, generațiile sunt altfel și cumva trebuie să ieșim din zona noastră de obișnuință, de rutină și să facem ceva. Avem profesori foarte buni, ne mândrim cu rezultate, dar e clar că ceea ce facem noi nu mai ajunge la majoritatea elevilor.

Noi nu am învățat încă faptul că și greșeala poate să fie o sursă de învățare. Da, am greșit, poteca asta nu funcționează, merg pe cealaltă sau pun două pietre să nu mai ajung în noroi. Trebuie să facem ceva. Nu e destul să te faci profesor și să rămâi așa!



- Eu cred că cel mai greu este să scoți omul din zona de confort, care este o mare capcană.

- Adevărat! Discutam cu colegele și le mărturiseam că mă surprind câteodată în ce cutiuță stau. Și, totuși, eu am spart niște ziduri. Așa că ne-am propus o serie de întâlniri cu oameni care să ne ajute să facem ceva cu noi, să ne explice cum stă treabă cu noile generații și stilul lor de învățare. Ne supărăm că ei nu mai reacționează la o pagină de dictat sau prezentat ori la o metodă.

Îmi doresc foarte mult să revenim la o morală a profesiei. Nu am să uit toată viața o expresie a profesoarei din Pedagogic, doamna Mihalașcu, care ne-a spus: „Dacă nu iubiți această meserie nu mergeți la catedră! Gândiți-vă la orice altceva! Lucrați cu copii, cu mintea lor, cu sufletele lor, cu viitorul lor. Stați acasă și vă gândiți dacă rămâneți pe bucățica de învățător sau vă faceți altceva, unde puteți să lucrați cu hârtii cu metale cu bani cu altceva.

Faptul că se aruncă cu noroi în această breaslă și că au ajuns să ocupe posturi de profesori oameni care nu au ce căuta au decredibilizat profesorii. Tot vedem la știri X sau Y care a țipat la elevi. În ciuda faptului că există oameni extraordinari care chiar se dedică.

Ceea ce ne lovește cel mai crunt este analfabetismul funcțional. Pe mine m-a șocat un elev când se dădea Bacul pe cele nouă puncte la subiectul I. Avea de rezolvat niște cerințe, pe baza textului suport, și când l-am întrebat din ce a fost acel text suport mi-a răspuns „Nu știu! Nu m-a interesat”.

- Care este cea mai mare temere a dvs. la ora actuală?

- Există un lucru de care mă tem foarte tare în ultima vreme. De această contaminare, în sens negativ, de a râde de celălalt. Au ajuns cei care fac lucrurile bine, pe normalitate, decenți, să fie luați în râdere și derâdere de către ceilalți. Au ajuns să râdă copiii care nu învață de cei care învață. Râd profesorii care nu fac de cei care fac.

Luna aceasta am avut patru ședințe cu părinții, pe diferite situații și cumva dezamăgirea mea a venit în final văzându-i pe părinți fără soluții. Exclamând „Eu nu știu ce să mă mai fac cu el! Eu nu am timp să stau cu el”. Și-atunci noi avem în strategia noastră o conectare cu părinții. Este clar că trebuie să-i avem în bucățica noastră ca parteneri, e frumos ce scrie acolo, sună extraordinar, numai că nu funcționează așa. Sunt unii părinți bine intenționați, dar nu știu cum să acționeze, în timp ce alții mereu văd numai ce se întâmplă de partea cealaltă. Sunt copii care nu alocă un minut de studiu individual.

Iar învățământul online le-a arătat că se poate și altfel. Ni s-a solicitat să fim înțelegători. Iar înțelegători are o parte bună, dar are și o parte nefastă. Să fim înțelegători în sensul de a nu te mai interesa, de a lăsa să fie și așa… Probabil că este o genă balcanică sau românească „Se poate și așa!”. Numai că, la un moment dat, vine un deadline și îți dai seama că a fost bine cât a fost, dar nu ai câștigat. Și copiilor le spun: vreți profi care să fie minunați, să nu vă dea nimic, ba chiar note mari și vine sfârșitul liceului, luați și Bacul prin cine știe ce minune, dar după aceea ce faceți? Noi tot încercăm să le arătăm că fără școală nu se poate, dar societatea ne contrazice. Arată că se poate și chiar foarte bine. Pentru că succesul în societatea noastră este măsurat diferit de fiecare.

Contează foarte mult și mesajul pe care îl transmitem de dincolo de catedră: dacă se permite ceva imediat va fi speculat. Mie mi se pare că și pentru profesor provocarea cea mai mare este de a ține de exigență. Până unde mă duc? Sunt exigent, îi pierd pe copii, deși ei, în timp, au capacitatea de a recunoaște că li s-a cerut, dar peste ani e bine.