Principatele Unite, o construcție după model occidental

Duminică, 24 Ianuarie 2021
693
Crearea României a început, la cumpăna secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, cu descoperirea valorilor și ideilor din Europa Apuseană. Mai întâi, acestea au călătorit prin intermediul cărților, traducerilor, diplomației, vizitatorilor de dincolo de hotare, vestimentației sau gastronomiei. Mai apoi, au fost așezate în petiții, documente sau scrieri politice. Unirea Principatelor, sub Alexandru Ioan Cuza, marchează momentul în care, din aspirații sau construcții abstracte, modelele juridice occidentale au devenit principiile fundamentale după care s-au organizat noile structuri interne ale puterii. Începând cu anii 1850, arhitectura instituțională românească a fost refăcută din temelii, cu fața către vest. O asemenea intrare în modernitate a întruchipat, pe de o parte, o realitate geopolitică în care nu mai decideau exclusiv imperiile Otoman, Rus și Habsburgic, iar, pe de altă parte, o opțiune neechivocă și cu implicații profunde a elitelor politice și intelectuale de la București și Iași.

Franța a fost, fără îndoială și deloc întâmplător, cea mai importantă sursă de inspirație. Ideile Revoluției de la 1789 – despre drepturile și libertățile fundamentale ale omului, despre limitarea puterii monarhului în baza unei constituții, despre contractul dintre ales și alegător – au impulsionat cele dintâi proiecte antifanariote și autonomiste ale boierilor. De asemenea, Parisul a devenit, în anii `30 și `40 ai veacului al XIX-lea, principalul centru universitar, laborator ideologic și catalizator revoluționar de pe continent. Întâlnirea cu acest oraș fabulos le-a modelat tinerilor munteni sau moldoveni plecați la studii nu doar viziunea și metodele de acțiune politică, ci și limba pe care o vorbeau. Vocabularul românesc s-a îmbogățit, de-a lungul câtorva decenii, într-un ritm impresionant.

Apoi, s-a realizat importul de model instituțional. Constituite în niște circumstanțe de politică externă foarte complicate și menținute încă sub dominație otomană și sub garanția colectivă a Marilor Puteri, Principatele Unite s-au orientat către Al Doilea Imperiu Francez. A fost nu doar sistem de referință, ci, la acel moment, și principal, foarte puternic și foarte implicat aliat. Atât la începutul lui 1859, cât mai cu seamă după mai 1864, după aprobarea prin plebiscit a Statutului Dezvoltător al Convenției de la Paris, care a întărit autoritatea domnului, regimul lui Cuza pare că a încearcat să reproducă raporturile executiv-legislativ reglementate sub Napoleon al III-lea. Dar împrumutul a fost mult mai consistent; Codul Civil, Codul Penal, modelul administrativ centralizat au fost de asemenea adaptate din legislația franțuzească. Ulterior, în 1866, odată cu aducerea unui principe străin la București, a fost îmbrățișat un model constituțional nou, din același spațiu, dar mai liberal: cel belgian.

Despre aceste opțiuni politice românești, de la mijlocul secolului al XIX, se poate spune că nu au fost nici aleatorii, nici singulare; trebuie puse în relație atât cu punțile istorice și simbolice dintre spațiul românesc și Europa Occidentală, cât și cu ceea ce se petrecea în apropierea granițelor, în teritorii cu destine politice asemănătoare. În același timp, merită subliniat că unele dintre construcțiile instituționale și juridice, odată împrumutate din state ca Franța sau Belgia, au devenit parte din tradiția juridică românească și, de asemenea, au creat reflexe instituționale pe care le putem vedea și astăzi.



Asis. univ.dr. Adrian HERȚA



Pagina a fost generata in 0.2654 secunde