Poveștile misterioase ale Hotelului Palace

Printre puținele clădiri care mai stau în picioare și ne amintesc, vag, de o epocă strălucitoare a Constanței se numără și Hotelul Palace. Și pe acesta l-a scos din singurătatea arhivelor tot criticul de artă Doina Păuleanu. 

Situat între Hotelul Carol (Amiralitatea) și Hotel Regina (o ruină acum care-și cască găurile negre și înspăimântătoare spre Portul Tomis, întristând constănțenii și turiștii deopotrivă), Hotelul Palace are o istorie când veselă, când tristă. A apărut în urma contractului de concesiune a Cazinoului dibaci încheiat de Primărie cu Baronul Edgar de Marçay reprezentantul Societății Marilor Stabilimente.

Prin acesta, în 1912, Societatea Marilor Stabilimente a concesionat Cazinoul din Constanța pe o perioadă de 20 de ani, iar una dintre obligațiile sale a fost să construiască un hotel de lux pentru clienții Cazinoului.

Pentru proiect, societatea cheamă la Constanța pe arhitectul francez E. P. Goue, pe care doar marele război îl mai desparte de noul oraș. În fine, după un schimb de terenuri, societatea reușește să cumpere o suprafață de 1243,84 metri pătrați pe 24.876 lei și 80 de bani, sumă care se va "vărsa la Casa Comunei integral la facerea actului de schimb… cu condițiunea ca, dacă în termen de cinci ani nu se va face întărirea malurilor, Societatea poate cere restituirea sumei fără a pretinde însă vreun procent sau vreo despăgubire".

Hotel Palace a fost construit în viziunea Rivierei Franceze, pentru o stațiune balneară cu clienți pretențioși.

"Inaugurat în iulie 1914, Hotelul Palace a avut încă de la început luxul necesar categoriei sale", scrie Doina Păuleanu în cartea sa. "Ziarul Conservatorul Constanței îndeamnă în ziua de 13 iulie 1914, la vizitarea stabilimentului situat în cea mai pitorească pozițiune de pe malul Mărei Negre. Hotelul are 250 de camere, ascensorii la toate etajele. Baie pentru fiecare cameră. Lumină electrică. Calorifer. Salon de lectură. Terase. Restaurant de Prim Rang. Terasă pe acoperișul Hotelului".

În ghidul bilingv editat în 1915 de către proprietarii hotelului, se specifică detaliat dotările hotelului: "există telefon cu orașul la fiecare etaj, două hall-uri, sală de corespondență, sală de fumat…". Tot din pliantul bilingv, aflăm de celebrul restaurant cu bucătărie română-franceză, dar și fabrica de gheață proprie și spălătoria electro-mecanică.

La 26 octombrie 1915, în saloanele sale are loc un banchet în onoarea oaspeților sosiți pentru întrunirea "federațiunii unioniste", în care oaspeții se întrec unii în cinstea altora. Delavrancea în cinstea domnului Nicolae Filipescu, "sufletul mișcării naționale pentru unirea tuturor românilor. Victor Ionescu închină tot pentru domnul Filipescu, spunând că are trei calități: inimă, inimă și inimă". I se aduc laude bardului Delavrancea, domnului Pariano, "aprigul luptător dobrogean", domnilor Tache Ionescu și Constantin Mille, "doi mari patrioți, deși atât de huliți".

Doina Păuleanu mai menționează o vizită care n-a trecut neobservată de presa vremii. În ziua de 28 martie 1926, în pofida atmosferei germanofobe, se instalează la hotel ministrul Germaniei, Von den Busche, care urmează a se întâlni la Techirghiol cu contele Czernin, consilier al legației austro-ungare. "Vorbindu-se de rostul lor acolo, mulți au spus că au venit să comită și alte murdării, iar alții că au de gând să se spele".

După război, serviciile în hotel se diversifică. Apar saloanele de coafat și cosmetică, iar bucătăria se îmbogățește cu meniuri greco-orientale.

Societatea Marilor Stabilimente vinde hotelul la 8 mai 1928 avocatului Toma Boată. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, hotelul a fost rechiziționat de nemți - până-n 1944. Apoi s-au instalat în el rușii. În luxosul hotel ce concura cu cele de pe rivieră au fost cazați, din 1957, mecanizatorii agricoli, iar din 1964, devine un sordid imobil de locuit. E drept, din luxul de odinioară nu mai rămăseseră decât pereții. Abia în 1972 i s-a redat calitatea de hotel și restaurant cu pretenții, în prezent fiind restituit proprietarului.