Nicolae Iorga – rolul personalităților național-culturale în forjarea „nației române” din Ardeal

            Se împlinesc 103 ani de la săvârșirea, la 18 noiembrie/1 Decembrie, a celei de-a treia „uniri” a românilor (după cea a fraților basarabeni de la Chișinău, la 27 martie, și a fraților bucovineni de la Cernăuți, la 28 noiembrie) în Anul Marii Uniri – 1918, proces istoric finalizat prin Rezoluția Marii Adunării Naționale de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie, prin care, astfel, într-un prielnic context internațional, se desăvârșea formarea statului național unitar român – România Mare.

            N. Iorga, de la nașterea căruia s-au împlinit în luna lui Cireșar, 150 de ani, are numeroase lucrări – tomuri de documente (arhivistice, de „scrisori și inscripții”), sinteze, volume tematice, ample note de „drumeție”, conferințe și articole de popularizare.

 

„Panteonul viu al bătrânilor celor mari”   

            În suita acestor „producte” științifice și cu puternice simțăminte național-culturale, se disting numeroasele portretizări (circa 70) ale unor fruntași ai românilor ardeleni – de la oameni simpli (precum Badea Cârțan), până la oameni de cultură din vremea sa (precum Goga, Lapedatu, Lupaș), de la pașoptiști până la Generația Marii Uniri. Să menționăm pe cei ce au contribuit la crearea premiselor înfăptuirii unității.

            Axentie Sever (1821-1906; participant la Revoluția de la 1848-1849): „una din căpeteniile românilor în mișcarea de la 1848. Din Panteonul viu al bătrânilor celor mari, așa de puțini, s-a mai desfăcut, în această clipă, unul”.

            Simion Bărnuț (1808-1864; lider al Revoluției de la 1848-1849, cărturar și profesor universitar): „Cine nu știe vestita lui cuvântare către adevăratul popor, către miile de săteni doritori a-și afla vestea mântuirii din robie și nedreptate – cuvântarea ținută în Câmpul cel nou al Libertății, la 3 mai 1848? Peste câțiva ani, Bărnuț predica la [Academia Mihăileană/Universitatea din] Iași, în lecții de drept, crezul național românesc, scoțând din teoriile sale, răbdător dezvoltate, încheierea că suntem un neam și trebuie să clădim toate ale noastre pe conștiința acestei ființi deosebite, firești și legitime a neamului nostru”.

            Gheorghe Barițiu (1812-1893; întemeietor al presei românești din Ardeal, participant la Revoluția din 1848-1849, membru-fondator al Academiei Române): „care a fost atâta vreme fruntașul pe toate terenurile și conducătorul românilor din Ardeal”, „un gazetar al conștiinții și al idealelor sale, gazetarul poporului român supus, în Ardeal, unei stăpâniri străine”, la 1848 „fu omul poporului”, „un «om reprezentativ», o expresie a nevoilor neamului său”

            Andrei Șaguna (1809-1873; participant la Revoluția din 1848-1849, Mitropolit Ortodox al românilor, membru-fondator al Academiei Române): „Puține nume sunt așa de populare în Ardealul românesc ca al lui Șaguna”, el „a fost dintre oamenii mari cari sunt cu totul din vremea lor, a căror acțiune se desfășură întreagă în margenile posibilului, ale celor imediat posibile și cari pentru aceea biruiesc și mor împăcați cu ei înșiși, bucuroși de o izbândă statornică”.

            Timotei Cipariu (1805-1887; participant la Revoluția din 1848-1849, învățat din Blaj, membru-fondator al Academiei Române): „autorul «Principiilor» și al «Gramaticei» fu apropiat de trecutul cel nou, românesc mai mult decât oricare înainta lui. Școala cea veche latinistă se cufundase în cronici, pentru a da povestirea ușoară a lui Clain și analele masive ale lui Șincai. Cercetând deosebirile de grai dela un ținut la altul, interesându-se de dialecte, care aveau mare preț pentru acest începător al studiului lor, Cipariu se apropia în sfârșit, acum când era un mare cărturar, și de  viața poporului românesc de pretutindeni, care se poate zice că nu i-a fost străin în niciunul din manifestările sale. De noi, cești de dincoace, nu i-a fost rușine  niciodată, ca altora”.

            Ioan Rațiu (1828-1902; întemeietor și președinte al Partidului Național Român din Transilvania) (la dezvelirea statuii la Turda, în iunie 1930):  „Acum jumătate de secol, conducerea românilor de peste munți scăpa din mâinile clerului. S-a simțit nevoia unui mirean care să facă el ce fusese până atunci în sama «preoților cu crucea-n frunte». Și s-a prezentat de la sine un om zdravăn trupește și sufletește, nu popular prin cuvânt, nu măgulitor prin patimi, și nici artist în materie de prestigiu”...) ci „Un caracter. Un caracter de neînfrânt”

            Iosif Vulcan (1841-1907; membru al Academiei Române) „om cu puteri modeste, dar cu atâta bunăvoință, a fost unul dintre predicatorii unității culturale, cea ce nu trebuie să uite nimeni, și noi, mai ales, cei de aici, nu vom uita”.

 

            Corifei ardeleni ai Marii Uniri

            Gheorghe Pop de Băsești (1835-1919; a prezidat Marea Adunare Națională de la Alba Iulia) „nobilul român, cu pergament de la vechii stăpâni unguri ai Ardealului”: „Tocmai fiindcă este  acolo așa de mare și mândră oaste de țărani, îi trebuia Voevodul ca pentru obștile – și oștile – țerănimii celei vechi, întemeietoare și sprijinitoare de domnii. Icoană de trecut, garanție morală pentru prezent, îndemn către tineretul viitorului, așa a fost când l-au lăsat să trăiască dușmanii seminției sale, în castelul său care era o căsuță, între țăranii săi cari-i erau frați, bătrânul Gheorghe Pop.

            Nația i-a zis «badea Gheorghe»”.

            Ștefan Ciceo Pop (1865-1934; vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia): „una din cele mai caracteristice figuri din rândul luptătorilor pentru unitatea românească. La dânsul nu era argumentația care să încerce a convinge, nici măiestria talentului format prin cultură, ci un imens instinct elementar se rostea strivitor prin talie, ținută, căutătură și glas (...) nu era poate un altul printre ardeleni care să poată vorbi mulțimilor ca dânsul, fiindcă el nu era, mai la urma urmei, decât însăși întruparea lor, așa cum i-au făcut veacuri de suferință și de răbdare care deodată se descarcă într-o sălbatecă pornire de distrugere, chiar dacă ar fi de jur împrejur lumea însăși să piară”

            Vasile Lucaciu (1852-1922; inițiator, în 1892, al «Memorandumului») „Odată, pe când oamenii cari îmbătrânesc astăzi își începeau vieața, contra urgiei Ungariei deznaționalizatoare, a lui Tisza tatăl și Tisza fiul, s-a ridicat un popă de sat român, ca în zilele acelea eroice când ajungea o reverendă veche și o cruce de lemn pentru ca mii și mii de țărani să samene cu trupurile lor calea dreptății. A fost un simbol pentru mulțimile care văd și simt, lucrează și biruiesc prin simbol”.

            Vasile Goldiș (1862-1934; orator principal la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia; membru de onoare al Academiei Române) „Între oamenii politici ai Ardealului, avocați, bancheri, câte un medic, s-a strecurat din întâmplare și un profesor, nepot de episcop, profesor de latinește pentru gimnaziul din Brașov și diletant în sociologie a fost prins într-o vâltoare unde aducea o frumoasă ținută, o figură simpatică, un glas vibrant, reminiscențe de lectură, o firească ambiție și, neapărat, dezorientare. Scos înainte la zile mari, el reintra în umbră pe urmă. Știa carte și era jenant”.

 

Stoica LASCU