132 de ani de la trecerea Dincolo a lui Mihai Eminescu

N. Iorga - Eminescu: „Expresia integrală a sufletului românesc. Şi totuşi, nu suntem în stare a preţui după cuviinţă fiecare parte din opera lui” (I)

1098
N. Iorga - Eminescu: „Expresia integrală a sufletului românesc. Şi totuşi,  nu suntem în stare a preţui după cuviinţă fiecare parte din opera lui” (I) - stoicalascu-1623694382.jpg

Articole recomandate

N. Iorga, polihistorul naţiunii şi al Europei, de-a pururea Patriarhul Istoriografiei Române – de la a cărei naştere s-au împlinit zilele trecute (5 iunie) 150 de ani – a avut o predilecţie specială pentru celălalt geniu al neamului nostru, înnemurit în spiritualitatea românească la dimensiunea sa universală – Mihai Eminescu (trecut Dincolo la 15 iunie 1889). Are zeci de referiri la opera şi viaţa sa, a scris numeroase articole şi studii despre cel pe care l-a numit „expresia integrală a sufletului românesc”; nu ne apare, iată, doar ca o întâmplare – astrele au potrivit lucrurile în aşa fel încât Iorga să se fi născut în anul în care la Putna (aflată sub stăpânire străină) aveau loc marile serbări naţionale, organizate şi însufleţite de Eminescu (1871); iar naşterea lui Iorga avea să se petreacă în aceeaşi lună – a lui Cireşar – când Eminescu părăsea lumea pământeană...

„...o nouă Evanghelie pentru tineret”

Născut, ca şi Eminescu (dar şi Enescu, celălalt geniu al spiritualităţii româneşti), la Botoşani, N. Iorga avea să facă deseori referiri la primii ani de instrucţiune şcolară, când va prezenta contemporanilor – lăsând şi posterităţii – primele sale „întâlniri” cu Eminescu: „Era prin 1886. Între noi, şcolarii de curs superior de la liceul din Botoşani, Neagu aduse cel dintâi vestea unei noi Evanghelii pentru tineret. Mai mare decât noi, având acum sufletul său de bărbat, cu toate coardele din el vibrând, el înţelegea. Peste un an, la liceul din Iaşi, noi, cei din clasa a V-a, înţelegeam cu toţii.


Era, de fapt, nu o cetire, întovărăşită de simpatie, de entuziasm chiar, a unui poet, ci o iniţiere aproape religioasă, o prefacere sufletească a unor tineri (subl.n.) deprinşi cu aceeaşi glumă groasă care rămăsese şi în vârsta matură a membrilor «Junimii», cu aceeaşi atmosferă de materialism cras. Această poezie minunată din cele o sută de pagini ale cărticelei albe ne ridica spre ideal – în iubire, care mijea nelămurită în sufletele noastre, în cugetare, spre care se încercau întâi aripile noastre slabe, în taina tuturor depărtărilor şi înălţimilor. Dacă e puţină bunătate astăzi în noi, dacă prin valurile tulburi ale unor timpuri de prefacere ne-am păstrat cei mai mulţi curaţi şi nobili în viaţa noastră de simţire, aceasta i-o datorim (subl.)”.

Viitorul istoric îşi aminteşte că, fiind copil, l-a văzut pe Eminescu la Botoşani, însoţit de Henrieta, devotata lui soră: „Acasă la el veneau acum des prietenii ca să afle veşti, care ajungeau pe urmă în presă. Odată lângă piaţa cea mare îl întâlnii, târându-şi greu picioarele bolnave, cu ochii pironiţi în jos. S-a uitat lung la acela care-i salutase geniul, ca şi cum n-ar fi fost la mijloc ceaţa nenorocirii, şi apoi picioarele bolnave târâră mai departe pe acel care fusese Mihail Eminescu”.

„Nu suntem în stare încă a-l prăznui”

Şi în cadrul aceluiaşi articol comemorativ din 1909 (la două decenii de la drama petrecută la 15 iunie 1889) – regăsibil în volumul Oameni cari au fost (îngrijit de Valeriu şi Sanda Râpeanu) –, Iorga va contextualiza cadrele epocii, în stilu-i moralizator caracteristic:

„Se aminteşte amintirea a două zeci de ani de la moartea lui Eminescu, privit astăzi, şi pe cea mai desăvârşită dreptate, ca întruparea cea mai deplină a geniului românesc în a doua jumătate a veacului trecut.

Nu suntem în stare încă a-l prăznui – când din punctul de vedere moral nu formăm încă un popor, căci prin înstrăinare ne lipseşte clasa de sus, prin ignoranţa cea de jos, iar clasa de mijloc românească, întru cât se poate încălzi de amintirea gloriilor noastre intelectuale, se reduce la un număr destul de restrâns de cărturari.

Tineretul, căruia-i revine mai mult decât oricui sarcina pioasă de a se închina marilor suflete trecute de aici sus, în lumea unde scânteie, de o lumină limpede şi veşnică, viaţa, deci cugetarea şi simţirea aleasă a neamului, acest tineret nu se poate manifesta încă unitar şi disciplinat, ceea ce ar da manifestărilor lui o mai mare putere şi un prestigiu netăgăduit. Oricum însă şi în orice formă: prin cărţi, oricât s’ar recunoaşte în ele rostul comercial, prin articole de revistă, în numele deosebitelor cenacule şi societăţi în comandită, prin cuvântări ocazilonale, mai ales prin comemorarea din Cernăuţi a Bucovinenilor , Eminescu îşi va fi avut ziua lui. Şi, anume, cu deplina recunoaştere a rostului său celui adevărat.

Această reputaţie întreagă au statornicit-o numai anii din urmă, mai ales după cunoaşterea manuscriselor lui poetice, după învierea articolelor de cugetare, de polemică şi îndrumare, din care se desfac credinţele şi convingerile unui suflet cu totul superior. Chiar şi în vechea formă, nelămurită, puţin cugetată şi sentimentală, – din punct de vedere, înjositor al nebuniei şi al morţii înainte de vreme a poetului, sau din acela, tâlcuitor cu tendinţe, al comentatorilor interesaţi, – , această reputaţie nu e prea veche.

Eminescu primise înrâurirea lui Bolintineanu, nu din ţară, ci din Bucovina, unde, – încă de când foaia fraţilor Hurmuzachi reproducea în foileton, cu lăudătoare recomandaţii, poeziile acestui sentimental vorbăreţ şi neglijent, care ajunsese a trece drept un inspirator cântăreţ al amintirilor şi idealelor neamului – faima liricului muntean nu slăbise.

În ţară, unde moda literară franceză stăpânea, elementul nou pe care-l aducea încă pe atunci Eminescu, al cărui suflet era îmbogăţit de reflexivitatea germană, nu putea fi preţuit. Lirismul lui de iubire, din înduioşatele poezii pe care le publicau mult discutatele «Convorbiri literare», părea prea simplu pentru un gust falsificat de retorica armonioasă curentă. Evocările lui strălucite dintr’ un trecut care putea să-l atragă ca pe un romantic, dar care-i era şi cunoscut şi adânc, intim, prin cetiri îndelungate în vechea noastră literatură, – pe atunci cu totul dispreţuită, chiar în «Junimea», şi cunoscută numai ştiinţific, de un Hasdeu, – nu aflau cuvenita preţuire, nici chiar în cercul, atât de ironic, al «Junimii», în care umbrele eroice n’aveau intrare pentru a nu turbura bătaia cu perinele, anecdotele d-lui Caragiani, ori mica pornografie curentă. În sfârşit, d-l Maiorescu, doar, şi câteva persoane din cerc puteau să aibă înţelegerea pentru filozofia care dădea un înalt înţeles «Rugăciunii unui Dac» şi «Satirelor», filozofie care căpătase la poet energia unei credinţe atotstăpânitoare (subl.n.). Şi chiar acel element din satire în care se cobora prezentul, înălţându-se prin aceasta şi mai mult gloria, serioasă şi sinceră, omenească şi plină de evlavie, a secolelor viteze şi credincioase, nu putea să aibă primire simpatică; doar societatea de atunci, ieşită biruitoare, pe neaşteptate, din mari frământări şi crize politice şi sociale, avea toată admiraţia pentru opera ei, cu care, şi din neştiinţă, nu putea compara marea operă a trecutului, şi ea n’avea presimţirea crizei morale care trebuia să se declare îndată, urmând apoi şi până în zilele noastre”.



Stoica LASCU



Comentează știrea

Nu există comentarii introduse pentru acest articol!

Articole pe aceeași temă

Pagina a fost generata in 2.045 secunde