În decembrie 1989, România a plonjat, din beznă, în beznă

În inima cimitirului Certosa, din Bologna, unul dintre cele mai impresionante monumente funerare este cel al partizanilor căzuți, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în luptele împotriva fasciștilor. În locuri cu semnificație istorică sau în peisajul urban, Italia a recuperat și comemorează cu deosebită grijă trauma adâncă pe care a lăsat-o dictatura lui Benito Mussolini. În același timp, în Muzeul de Artă Modernă din Bologna, unul dintre cele mai generoase spații expoziționale este cel rezervat operelor realist-socialiste. Piesă centrală de aici este o lucrare care imaginează un ceremonial fantasmagoric, reunind cele mai sinistre figuri ale extremei stângi universale din secolele al XIX-lea și al XX-lea.

Astăzi, la 31 de ani de la căderea regimului Ceaușescu, incomparabil mai grave și mai deplorabile decât atitudinea superficială și nepăsătoare a celor care n-au trăit în spatele Cortinei de Fier sunt totuși ticăloșiile și amneziile noastre.

Când lumânările ard în întuneric

În decembrie 1989, România a plonjat, din beznă, în beznă. Ca nicăieri altundeva, tranziția postcomunistă a început la noi cu represiunea brutală a manifestanților pentru libertate, cu dezinformări, cu diversiuni, cu psihoza terorismului. La mai bine de trei decenii distanță de acele evenimente, țara asta n-a găsit încă resursele instituționale și soluțiile juridice potrivite pentru a separa deslușit adevărul de manipulare, vinovățiile morale de cele de natură penală, anticomuniștii de neocomuniști și de securiști, eroii de profitori și de antieroi.



Copiii părinților lor

Absența unui act de reală reparație pentru momentul decembrie 1989 a afectat nu doar percepțiile asupra sistemelor de valori din trecut, ci și transmiterea acestora, de la o generație la alta, în viitor. În lipsa unor responsabili, aproape că nu știm cum să-i privim pe cei care se pregătesc să ne conducă, adică pe copiii celor pe care îi suspectăm că au slujit cu sârg regimul totalitar comunist sau că, după 1990, au furat startul. Se deschide astfel, pentru anii ce vor urma, o perspectivă cât se poate de neprielnică, de reciprocă și ireductibilă neîncredere: în care ei vor încerca să ne convingă că CV-urile lor sunt exclusiv o sumă de coincidențe fericite, iar noi vom săpa obsesiv după fisurile din poveștile pe care ni le spun. Din păcate, ne va fi dificil să construim ceva împreună.



Asist. Univ. dr. Adrian Herța