În afara mării, la Kustenge, "totul e întuneric"

481
În afara mării, la Kustenge,

Articole recomandate

Celebra și singura deplasare la Constanța (Chiustenge, Kustenge) a lui Eminescu, din a doua jumătate a lunii iunie 1882, pare a sta sub semnul romantismului absolut. 


Poetul ia totuși în stăpânire semiotică acest spațiu, cum îl va fi luat cândva și Ovidius, la început de veac creștin. Vara anului 1882 pare a fi fost ultima oportunitate fizică a lui Eminescu de a vedea marea, înainte de a intra în întuneric. Și, chiar dacă motivul sosirii sale la mare pare a fi fost unul banal, așa cum rezultă el insistent din schimbul epistolar al poetului cu Veronica Micle (lecuirea de dureri de picioare și "bube" la băi termale), este cert că marea devine un topos poetic puternic mai ales după ce poetul o va fi văzut-o insistent, de la mansarda Hotelului d’Engleterre ("șed într-o mansardă și privirea mi-e deschisă din două părți asupra mării, pe care aș vrea să plutesc cu tine") și în lungile sale plimbări de seară pe faleza improvizată de deasupra terasei ("o terasă pe țărmul înalt dă o frumoasă priveliște pe toată întinderea mării").


Sosirea lui Eminescu la mare cere înainte de toate o lectură semiotică. "Semnele" acestei deplasări se lasă lesne citite peste tot, de la poezie la corespondență, chiar și în publicistică. 


Eminescu este unul dintre primii scriitori români de marcă ce va fi sosit la Kustenge/Constanța în primii ani de după preluarea acestui oraș de către administrația românească; o spune chiar el, cu vagi trimiteri inițiatice ("sunt unul din cei dentâi sosiți aci pentru băi și nimeni nu se scaldă încă afară de mine"), de aceea "scalda" sa în mare poate fi mai mult decât un simplu episod biografic al unui rheumatic: este "luarea în posesie culturală" a unui spațiu înstrăinat de sine timp de câteva milenii, după Ovidius. 


La doar patru ani de la revenirea orașului sub administrație românească (trupele românești vor fi sosit aici la 23 noiembrie 1878), Constanța/Chiustenge/Kustenge era încă un vag sătuc pescăresc, cu doar câteva mii de locuitori, încă în cea mai mare parte de credință musulmană. Își va fi creat deja o bună reputație în Țară pentru "băile de mare" al căror presupus efect terapeutic va fi generat primele dezvoltări ale urbei în anii ‘80 ai secolului XIX. 


Însă Kustenge-ul era, ca și acum, izolat de Țară, iar turiștii din București puteau sosi aici doar prin Giurgiu, "cu vaporul", așa cum Eminescu însuși va fi ajuns. Doar "verdețurile" urbei veneau, în piețe și la hoteluri, "direct din Țarigrad" (iunie 1882). 


Deplasările spre mare erau greoaie și costisitoare


Orașul nu fusese în mod real "descoperit" de românii din centrul Țării. Deplasările spre mare erau greoaie și costisitoare. Vagi vederi cu băile de la mare erau aduse cu poșta odată la câteva zile, prin Giurgiu. Odată la câteva zile porneau și vapoarele către Kustenge. Un divorț ambiguu de Kustenge și o idilă încă austeră cu parfum de Tomis coabitau încă aici, iar urbea întârzia în inerții - nici măcar nu se redescoperise plenar ca oraș al relegării lui Ovidius. Suntem încă departe de anii de grație ai Cetății (care aveau să vină cu descoperirea rădăcinilor romane, cu statuia lui Ovidius, editarea de reviste, înființarea de biblioteci și școli românești, serate și ceaiuri dansante în Peninsulă etc.). Orașul (aproape pustiu ziua, încins atunci de călduri nefirești) pare a nu-l fi atras pe Eminescu, din multe motive, iar descrierea acestuia în scurtele sale misive de la mare adresate Veronicăi este relevantă. Pare emblematic că Eminescu îl vede în contrast semantic cu marea, misivele sale conturând faleza ca spațiu mitic al contrastului ("când luna e deasupra apei, ea aruncă un plein de lucire slabă… Restul rămâne în întunerec și noaptea marea își merită numele ei de neagră").


Plimbările solitare ale lui Eminescu pe terasa mării, seara, când căldura de peste zi se va fi domolit, dau mării de la Chiustenge liniștea ieșirii ei din deriziune și intrării pentru totdeauna în sacralitate. În acest spațiu sacru Eminescu promite tonic să o aducă pe Veronica ("la anul să știi că venim amândoi aci, căci băile de mare întăresc și grăbesc bătăile inimei"), într-o vară care nu va mai veni totuși niciodată; pentru nici unul dintre ei. Poate este de vină chiar marea, care va fi grăbit în exces "bătăile inimei"…


Ovidius și Eminescu au scos Constanța din anonimatul ei cultural


Doi poeți mari ai lumii au scos Constanța, de-a lungul vremii, din prea lungul ei anonimat cultural - Ovidius și Eminescu. Amândoi și-au căutat mormântul (semantic și semiotic) aici și amândoi îl vor fi găsit aici, într-un anumit sens. Amândoi vor fi sosit aici la începutul unei ere ce avea nevoie de "eroi fondatori", de mitologii (Tomisul era încă tânăr sub administrație romană în anii relegării lui Ovidius, așa cum încă tânăr sub administrație românească va fi fost Kustenge-ul în scurta vizită simbolică a lui Eminescu). Amândoi și-au căinat soarta tragică legată de intemperiile vremii conexe șederii la mare (unul deplângea iarna scitică ce îngheța apele, celălalt căldura ce topea călimara); unul a deplâns iarna la Tomis, celălalt - vara la Kustenge ("am plecat la Chiustenge și cerneala din călimară s-a făcut în vreme de vară ca păcura"). Pentru amândoi marea va fi fost fatală, (cel puțin) în registru poetic și cultural, contaminându-le deopotrivă viața și opera. 


Cei doi mari poeți ai Constanței marchează capetele emblematice ale devenirii ei. Deloc întâmplător, cei doi poeți locuiesc singurul spațiu în care acest oraș este viu, Peninsula. În Peninsulă, în anii săi de exil (relegare) și pribegie, își va fi petrecut poetul latin Publius Ovidius Naso ultimii său ani de viață, într-un spațiu rămas și acum sub semnul misterului absolut, într-o casă de la malul mării de la care, neîndoielnic, marea se lăsa înadins privită ca o amantă leneșă și crudă, tot astfel precum îi va fi apărut ea celuilalt, care o vedea la fel de la mansardă și de pe terasa înaltă de atunci a Peninsulei ("ea e schimbăcioasă la coloare și în mișcări, de unde unii autori o și compară cu femeia").


În afara Peninsulei, orașul nu respiră cultural/spiritual. Tot ceea ce îl înstrăinează de mare îl înstrăinează de sine. Aici au respirat poeții săi, aici s-a scris poezie, aici va fi avut loc primul cenaclu literar din cultura română (în casa lui Ovidius), aici va fi văzut marea Eminescu, aici își vor fi imaginat sfârșitul și eternitatea poetul latin fără mormânt și deopotrivă poetul cu mormânt formal la Bellu. Numai marea scoate orașul acesta din anonimat. Peninsula, loc concentric al unor întâmplări ezoterice în care se va fi născut și crescut orașul, este spațiul inițiatic, originar și emblematic al urbei. În afara Peninsulei (a mării), vorba poetului, "restul rămâne în întuneric".


"Eminescu pare a fi rămas, pentru majoritatea românilor, aici și în general în Țară, un fetiș, un brand"


În afara mării, orașul nu produce nimic - aceasta este sentința definitivă a poetului, în cheie metaforică ("Noutăți de aici nu vei fi așteptând și-ntr-adevăr nici n-aș avea ce-ți scrie decât că verdețurile ne vin din Țarigrad și că pustietatea pe prin prejur nu produce nimic"). 


Este posibil ca Eminescu să fi intuit aici o ariditate culturală aidoma celei de care se plângea Ovidius în anii săi din urmă de la Tomis ("barbaria culturală" care ținea orașul la marginea Romei). Pare că mirajul mării (obligatoriu pentru spirite mari) generează implicit/permanent contraste din care orașul iese a priori înfrânt. 


Poate de aceea am putea evoca și o revanșă a orașului față de cei care îi intuiesc fragilitatea: Ovidius rătăcește încă fără mormânt, în orașul în care nimeni nu i-l mai caută, iar Eminescu nu provoacă ispita întâlnirii nici măcar în cafeneaua efemer deschisă la parterul Hotelului "Intim". Tomitanii nu citesc cărți, lenevind acultural ca și restul Țării (la prezumtive reacții pudice evoc datele ultimului Barometru Cultural, potrivit căruia doar 44% dintre românii adulți vor fi citit o carte în ultimele 12 luni), în timp ce stațiunea estivală cu alură de port Kustenge este încă mai căutată pentru "băi de mare" vara decât pentru urmele poeților săi. Eminescu pare a fi rămas, pentru majoritatea românilor, aici și în general în Țară, un fetiș, un brand, o marcă de prestigiu care te menține în lumina reflectoarelor percepției publice, o certitudine că exiști afectiv și cultural într-o lume care mai crede doar ipocrit în virtuțile culturii, fără să le caute și fără să le practice efectiv. 


Într-un anumit fel, Eminescu este la Kustenge, așa cum va fi fost Ovidius odinioară printre geți și sciți (printre "barbari"), așa cum va fi fost Eminescu însuși la Cernăuți, singur printre străini. Singur, pe faleza Cazinoului, cu nostalgia Veronicăi, doar cu marea aproape, înconjurat de oameni care îl văd și nu îl cunosc. Singur printre străini...


De Ziua Culturii Naționale, de ziua lui Eminescu, urmele pașilor poeților acestui oraș rătăcesc prin Peninsulă, în ultimul mare spațiu sacru al Cetății - între statuia lui Eminescu și cea a lui Ovidius. Ne este util să venim acolo, periodic, la kilometrul zero al orașului, cu spirit critic liber/tânăr, cărți și flori. Cel puțin de ziua poeților și a culturii. Cel puțin pentru ceea ce a devenit acest oraș prin cultură. Prin dragostea celor care i-au dat nume în lume, de la Ovidius la Eminescu. În afara acestora, orașul ar fi riscat să rămână o simplă anexă teritorială a mării. În afara acestora, orașul ar fi riscat să rămână "în întuneric". 


Mansarda lui Eminescu și mormântul lui Ovidius dau acestui oraș drept la viață culturală în lume. Chiar dacă orașul nu și-l va exercita niciodată (plenar), în superba și sinucigașa trufie a marilor metropole care își vor fi trăit începuturile în illo tempore, în superba și sinucigașa singurătate a polis-urilor întemeietoare...


Dorin POPESCU




Comentează știrea

Nu există comentarii introduse pentru acest articol!

Articole pe aceeași temă

Pagina a fost generata in 0.3024 secunde