Evenimentele din Decembrie ’89 – specificităţi româneşti şi context internaţional (I)

261
Evenimentele din Decembrie ’89 – specificităţi româneşti şi context internaţional (I) - evenimentele-1608565508.jpg

Articole recomandate

Decembrie 1989 reprezintă, nu este nicio îndoială, un moment de realmente răscruce în istoria contemporană a României. Revoluţie, Revoltă, Lovitură de Stat – sunt sintagme vehiculate de 31 de ani, şi în ele se regăsesc fărâme sau fragmente de adevăr/adevăruri, asumate de-a lungul anilor de persoane participante şi politicieni, comentatori şi istorici (români şi străini), reprezentanţi ai instituţiilor Statului (inclusiv Preşidenţie şi Parchet). În fapt, s-a derulat, atunci, se poate spune, dezvoltarea în ritm alert a unei revolte populare, ce dospea de mai mulţi ani, şi care – într-un context internaţional ce a fost la originea impusului determinant – a dus la restauraţia regimului social-politic de democraţie pluripartidistă ce a funcţionat în România monarhistă.

Rezultat al celui de-Al Doilea Război Mondial - ţări satelite cu acordul Occidentului

Sfârşitul regimului comunist în ţările europene, inclusiv în România, poate fi înţeles apelând, sine ira et studio, la cunoaşterea faptelor istorice ca atare – cel de-Al Doilea Război Mondial a consemnat, prin rezultatele lui, delimitarea clară a sferelor de influenţă în Europa; nu era nimic neobişnuit în istoria generală a continentului, şi mai cu seamă în cea din ultimele trei-patru veacuri – după fiecare răzbel mai însemnat, Marile Puteri ale timpului îşi delimitau, ca întotdeauna în Istorie, nu doar hotarele în preciziunea lor teritorială, ci şi asigurarea acestora prin crearea a aşa-zise „cordoane sanitare”, care să le garanteze securitatea naţional-teritorială; o constantă a Geopoliticii – o cutumă a relaţiilor internaţionale, am putea spune – care, după 1945, avea să se materializeze pentru principalul învingător euroasiatic – U.R.S.S. (ce a avut cele mai mari pierderi umane şi a suferit cele mai grave distrugeri materiale) – în extinderea influenţei, cu acordul tacit sau expres al celor doi aliaţi (Imperiul Britanic şi S.U.A.), în ţări-satelite din centrul şi sud-estul Europei.



Martie 1985 – schimbare de gardă şi viziune la Kremlinul comunist




Situaţie rămasă practic neschimbată în deceniile Războiului Rece – dincolo de reraportări a unuia sau altuia dintre aceşti „sateliţi” faţă de Kremlin; exemplul cel mai vizibil îl constituie conduita României –, până în anii ’80 a secolului trecut; aşa cum arată istoricii Dumitru Preda şi Mihai Retegan într-o lucrare de referinţă apărută în urmă cu 20 de ani (Principiul dominoului), sovieticii, sub conducerea lui Mihail Gorbaciov (ales conducător de facto al Statului Sovietic în martie 1985) ajunseseră la o concluzie pragmatică – în acord, în fapt, cu întreaga evoluţie a Statului Rus de la Petru cel Mare încoace –: la începutul anului 1989 (după o întâlnire între Henry Kissinger – factotum decenii întregi al politici externe nord-americane –, trimis al preşedintelui George Bush, cu preşedintele Mihail Gorbaciov), ei îşi exprimau convingerea, formată deja, că „Din punct de vedere geopolitic, importanţa țărilor socialiste europene pentru Uniunea Sovietică a fost determinată de faptul că de la început ele au jucat rolul unei centuri de se¬cu¬ritate (subl.n.), care a creat o acoperire strategică centrului socialismului. Astăzi, cu toate schimbările produse în situația internațională, acest rol al Europei de Est, și în special al RDG, Poloniei și Cehoslovaciei, a rămas într-o măsură nemodificat” (şi aceeaşi lucizi istorici – ambii, foşti colegi de an la Facultatea de Istorie din Bucureşti, Promoţia ’74 – citează şi aprecierea din 1990 a lui John Lough, specialist britanic al Royal Institute of International Affairs în Soviet and Russia Studies, potrivit căreia „Gorbaciov și Șevardnadze au condus URSS indiscutabil, chiar dacă orbește, către o postură defensivă mult mai sigură, mai ieftină și mai rațională față de Vest, fără balastul unei confruntări imperiale și militare”).


Aşa cum arată cel mai competent şi documentat cunoscător al relaţiilor româno-sovietice din anii ’80-’90, Vasile Buga (specialist în Secţia Relaţii Internaţionale a C.C. al P.C.R. – inclusiv translator al preşedintelui României, deşi acesta cunoştea limba rusă, în convorbirile bilaterale respective –, diplomat, mai apoi, la Moscova, credibil istoric în zilele noastre), analiștii de la Institutul de Economie a Sistemului Mondial Socialist al Academiei de Științe a URSS menționau, în ceea ce priveşte situaţia din România din perspectiva schimbărilor geopolitice, în raportul înaintat la 13 martie 1989 lui Alexandr N. Iakovlev, secretar al CC al PCUS, faptul că „în ceeace privește orientarea țării după schimbarea puterii, aceasta va fi definită nu de volumul de livrări de petrol sovietic, ci de rezultatele proceselor de înnoire în URSS și alte țări, de atractivitatea noii înfățișări a socialismului, de progresul în crearea Casei Comune Europene”, astfel încât „poporul român, chinuit de un regim totalitar, deziluzionat de valorile socialiste, educat în mod tradițional în spiritul comunității cu lumea latină, poate adopta cu bucurie o cotitură prooccidentală în politică, ieșind dincolo de cadrul înnoirii socialismului”.


Pragmatismul geopolitic al lui Mihail Gorbaciov – susţinut de Occident



La rândul său, cel de-al 41-lea președinte nord-american (1989-1993) George H.W. Bush mărturisea: „Trebuie să spun că am fost uimiți de rapiditatea transformărilor. Am apreciat mult reacția pe care a avut-o Uniunea Sovietică și Dumneavoastră personal față de aceste schimbări dinamice și, în același timp, fundamentale. (...) Nădăjduiesc că ați observat că, în timpul schimbărilor din Europa de Est, Statele Unite nu au făcut declarații arogante, care ar fi putut aduce prejudicii Uniunii Sovietice. Cu toate că în Statele Unite sunt unii care mă acuză că sunt fricos, administrația mea încearcă să nu întreprindă nimic ce ar putea să vă zdruncine pozițiile. Dar mi s-a sugerat cu insistență un alt lucru: să mă cațăr, cum s-ar spune, pe zidul Berlinului și să dau declarații sforăitoare. Totuși, administrația mea nu va recurge niciodată la asemenea măsuri, ea încearcă să fie discretă. Nu mai puţin, lideri ai statelor şi guvernelor vestice europene – Germania Federală şi Franţa, în primul rând – au avut aceeaşi prudenţă (din motive de menţinerea unui echilibru geostrategic, dar, mai ales în cazul Germaniei, din pragmatice motive de atingere a unor obiective proprii, de făurire a unităţii naţional-teritoriale).


În februarie 1990, ministrul de Externe sovietic, georgianul – coetnic, prin urmare, cu Iosif V. Djugaşvili/Stalin – Eduard A. Șevardnadze (primul preşedinte al Georgiei independente 1992-2003, după ce, nota bene, în perioada 1972-1985 fusese conducătorul de facto al Georgiei Sovietice, în calitate de prim-secretar al Partidului Comunist), recunoştea, la rându-i, într-o cuvântare: „Astăzi puteți auzi întrebarea: de ce nu am putut prevedea evenimentele din acele țări? Le-am prevăzut! Și de aceea am început în aprilie 1985 să restructurăm fundamental tipul relațiilor interstatale, am renunțat să ne amestecăm în treburile lor interne și să impunem soluții”...


Totuşi, această „renunţare” nu a fost – o arată unele documente desecretizate, memorii ale contemporanilor şi analizele istoricilor şi politologilor – decât în ceea ce priveşte renunţarea, cum a fost angajamentul din capul locului, la forţa armelor; în fapt, „desprinderea” pe care paşnică din sistem s-a făcut cu acordul tacit (uneori, şi explicit) şi sprijinul expres – din motivaţiile geostrategice într-o lume cu o tehnologie tot mai globalizantă şi în care problematica drepturilor omului se focusa din ce în ce mai mult – al fostului Tătuc; pe cale paşnică – cu o singură excepţie: în România.


Stoica LASCU


Comentează știrea

Nu există comentarii introduse pentru acest articol!

Articole pe aceeași temă

Pagina a fost generata in 0.4508 secunde