Dobrogea în 2019 - portret în alb și negru

Miercuri, 13 Noiembrie 2019
800
Sunt uriașe motive spre a iubi Dobrogea și spre a fi mândru de trecutul, de poveștile, de încărcătura mitică și de potențialul ei geopolitic care oferă României nu numai deschidere la mare, ci și deschidere la lume, în sens deopotrivă geografic și spiritual. Dobrogea este poarta prin care Europa și lumea vor fi intrat în România - prin grecii care au colonizat Pontul Euxin, prin împărații care vor fi relegat aici eroii saloanelor Romei, prin mii și mii de corăbii care foloseau porturile de la țărmul Mării Negre spre a aduce aici amprenta mentală a unor civilizații îndepărtate, fără de care acest spațiu ar fi rămas, probabil, într-o suferință a însingurării. 


Te cutremură gândul că aici se vor fi creștinat primii români, că aici se va fi testat îndelung modelul conviețuirii dintre greci și romani, geți și greci, sarmați și sciți, că aici va fi avut loc prima experiență culturală a întâlnirii dintre romani și geți (prin Ovidius), că aici va fi fost vatra noastră urbană secole la rând, că aici s-a făcut istorie și cultură de la începuturi, că acest pământ va fi dat primii noștri martiri creștini, că acest pământ are o istorie ancestrală a întâlnirii și suferinței unică în tot spațiul de etnogeneză românească, fiind cea mai veche provincie romană și totodată prima atestată documentar, poartă la Dunăre și poartă la Mare, intersecție între marile drumuri, mariaj geopolitic între Orient și Occident, între Nord și Sud etc.


Dobrogea este un permanent generator și rezervor de mituri, de la peștera Sfântului Andrei și povestea creștinării poporului român la mormântul nedescoperit al lui Ovidius, de la cetatea bizantină Vicina la bătăliile pentru gurile Dunării, de la poveștile Medeei, Lâna de Aur și drumul mătăsii la povestea pământului făgăduinței (cum va fi părut acest ținut pentru cei care se vor fi stabilit aici după unirea Dobrogei și revenirea administrației românești), de la caii din Letea (ultima minune liberă a Europei) la mirifica lume sălbatică din pădurile Deltei etc. 
Dobrogea este totodată loc de întâlnire pașnică între lumi, religii, culturi și civilizații, o simbioză culturală, etnică și religioasă unică în România, rară în Europa și în lume. 


Dobrogea ne conectează maritim la lumea mare și adevărată, prin porturile de la Mare și mai ales prin Constanța, care va fi fost cândva o escală obligatorie în drumurile mătăsii, în expediția Argonauților etc. 


Ai toate motivele să iubești acest pământ și să sporești zestrea ce-l va fi binecuvântat atâta vreme, în pofida nesfârșitei suferințe ce a însoțit permanent această zestre, de la tragedia Medeei și a fratelui său Absyrtos, la tânguirile pantagruelice ale poetului Ovidius, de la martiriul lui Astion și Epictet la supliciile și martiriul anonime ale fraților lor, de la crucile înmormântate timp de multe sute de ani, la bătăliile pierdute în numele creștinătății și românității, de la Halmyris la Turtucaia, de la Tomis la Constantiana și Kustenge, de la Adamclisi la Niculițel, de la Dapyx la Dobrotici etc. 
Tropaeum Traiani de la Adamclisi și Dobrogea însăși, cu poveștile, gloria și suferințele ei, sunt certificatul de naștere al istoriei românilor, sipetul nostru cu zestre, la care te întorci spre a-ți afla rădăcinile. 
                              
Tomisul pare a-și fi uitat funcția de a fi Cetate pentru "elite" și cetățenii de rând 


Tocmai de aceea pare nu doar ipocrit, ci și condamnabil să treci sub tăcere crucile prezentului ei.  Dobrogea pare a trăi în vremea din urmă cel de-al treilea mare "blestem cultural" al său, după cel al relegatului Ovidius și cel al "jumătății de mileniu" ce va fi precedat revenirii sale în spațiul politico-administrativ românesc: blestemul neputinței proprii de a se ipostazia ca spațiu al performanței. Este imperios necesară o discuție onestă despre degradările de astăzi ale Dobrogei, fără de care Dobrogea riscă să rămână pierdută în amorul desuet al propriului său trecut, prizonieră a acestuia, paradis al paseismului. În momentul de față, Dobrogea pare a fi decuplată de la viața culturală și spirituală mare a României, fără amprente stilistice proprii, precum cele care trăiesc, respiră și se exprimă în Bucovina, Ardeal, Muntenia ori Moldova. 


"Elitele" Tomisului sunt departe, în performanță, de cele ale Iașiului, Clujului, Sibiului, Timișoarei, Brașovului, Sucevei etc. Tomisul pare a-și fi uitat funcția de a fi Cetate pentru "elite" și cetățenii de rând - tocmai ea, care cu peste două milenii în urmă știa să fie Metropola Pontului, regina țărmului vestic al său. 


Este din ce în ce mai greu să vorbești onest despre Dobrogea într-un vulcan de ditirambi. Realități crude te întâmpină aici la tot pasul, de la absența de facto a Universității din Cetate, până la ruinele impudice ale Cazinoului. Tonurile triumfaliste despre trecutul regiunii și despre eroii ei împiedică privirea critică onestă - pe care eu, spre exemplu, mi-am permis-o, curajos și responsabil, în întreaga mea viață.


Într-un efort analitic sumar s-ar putea identifica trei cauze prioritare ale declinului/degradării actuale a regiunii: dezinteresul și neputința unei/unor administrații locale care și-a(u) atins propriile limite, absența din Cetate a Universității și absența coeziunilor "comunității culturale" locale, care a preferat permanent compromisul și micile proiecte trădându-și periodic șansele de coeziune și construcție (câte vor fi fost cu adevărat).


După mica perioadă de "glorie" a Tomisului și Dobrogei de la începutul anilor ‘90, când oameni de calitate precum Marin Mincu, Gheorghe Dumitrașcu, Adrian Rădulescu, Vasile Sârbu etc. au dăruit Cetății Tomisului o Universitate în creștere rapidă, șansele Cetății de a exista din nou în viața culturală și spirituală "mare" a României s-au stins. Din nou Clujul poate, iar Constanța invocă gerul și iarna getică?


Unde sunt vocile emblematice, personalitățile de anvergură națională, oamenii cu viziune?


Din Dobrogea lipsesc acum vocile emblematice, personalitățile de anvergură națională, oamenii cu viziune, marile construcții.
Lista marilor eșecuri ale regiunii este nepermis de lungă. Fotografia (culturală, economică, socială etc.) actuală a regiunii are tonuri cenușii și negre. Pentru că privirea mea critică este semnul sigur al iubirii mele pentru Dobrogea (așa cum pentru alții semnul paradigmatic al "iubirii" lor este tonul encomiastic), redau aici, în câteva tușe triste, evaluarea mea sintetică privind paradigma contemporană a Dobrogei:


Interesul real al Bucureștiului pentru dezvoltarea Dobrogei s-a diminuat mult după "perioada de aur" (ultimele decenii ale secolului 19), iar în prezent este nepermis de modest. Capacitatea Dobrogei de a produce elite și atitudini colective cu impact la nivel național este și în continuare extrem de redusă. Potențialul uriaș al regiunii (Dunărea, portul Constanța, Marea, situarea geopolitică, ancestralitatea, Ovidius, creștinismul etc.) rămâne și astăzi neexprimat, ignorat, depreciat, furat. Dobrogea trebuie reconectată cu adevărat la restul țării de către oameni de calitate, din regiune și din afara ei. Actuala resursă administrativă centrală și locală nu a știut, nu a putut, nu a vrut. Administrația locală nu a implementat proiecte semnificative ale regiunii nici în 2018, când am marcat 140 de ani de la reintegrarea Dobrogei la Țară, așa cum autoritățile naționale au eșuat în articularea unui Centenar decent. "Elitele culturale locale" au "construit" condiționat, episodic, conjunctural, fără impact, fără coeziuni. Dobrogea pare a-și fi pierdut tradiția inițierii sau managerierii unor proiecte de impact, emblematice la nivel național, pare a fi devenit o regiune inertă și rezistentă, chiar imună, la inovări și nu are nici oameni de valoare care să funcționeze ca locomotive culturale, spirituale, economice sau manageriale. 


Dobrogea are nevoie vitală, urgentă și simultană de oameni de valoare, proiecte paradigmatice și etici individuale și colective care să construiască premise pentru valorizarea sistemică a potențialului regiunii. Nu sunt clare încă planurile administrațiilor locale de a valoriza Dobrogea prin proiecte pe termen lung. Lipsesc viziunile, proiecte mari, proiectele strategice, proiectele coezive, de mari dimensiuni, care să antreneze o masă critică a personalităților culturale locale – singurele care pot transforma regiunea cu adevărat. Lipsesc, emblematic, din nou, din eforturile de coeziune universitățile locale. Se așteaptă în continuare miracole de la un mediu universitar fără aplomb și anvergură, care și-a probat îndelung, în anii din urmă, incapacități organice în a propune proiecte integrate de dezvoltare a regiunii și de facilitare a implementării acestora. 


Celebrarea Zilei Dobrogei în acest an, după ce anul trecut administrația locală promitea proiecte grandioase la 140 de ani de la momentul emblematic al Proclamației către Dobrogeni, găsește comunitatea locală divizată, nepregătită, incapabilă de proiecte coezive, paradigmatice. O tragică și palidă consolidare o reprezintă multiplicarea acestei incapacități (cu rare excepții) la nivel național. 


Acestea sunt, în modesta mea evaluare datele esențiale ale celebrării, în 2019, a Zilei Dobrogei (14 Noiembrie). Cu un efort minim, care trebuie să plece de la evaluările nepoleite și oneste ale celor care o iubesc, înțeleg și prețuiesc cu adevărat, Dobrogea poate fi lesne reinventată ca un spațiu al coeziunii și performanței culturale/spirituale și totodată ca un paradis investițional la Pont. 


Dipl. dr. Dorin Popescu




Pagina a fost generata in 0.2331 secunde