Doar uniți suntem puternici!

Vineri, 24 Ianuarie 2020
Între momentele istorice care ne definesc ca țară este, la loc de cinste, data de 24 ianuarie 1859, ce-l are ca simbol pe Alexandru Ioan Cuza. În cadrul procesului de realizare a României Mari, 24 decembrie 1859 reprezintă primul pas: dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza – în Moldova pe 5 ianuarie 1859 și în Țara Românească pe 24 ianuarie 1859.  


În doar 7 ani, Domnului Unirii a pus bazele statului modern român prin politica sa reformatoare. Mă limitez să enumăr parte dintre măsurile luate: reforma fiscală, unificarea politică, secularizarea averilor mănăstirești, Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, reforma agrară, reforma electorală, Legea Instrucțiunii publice și unificarea sistemului de măsuri; Codul Penal, Codul de Procedură Penală, Codul Civil, Codul de Procedură Civilă și instanțele judecătorești; a înființat Universitățile de la Iași și de la București, Armata Națională, Ministerul de Război, Arsenalul Armatei, Regulamentul de Navigație etc. I-au fost aproape: Mihail Kogălniceanu, Ion Brătianu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu etc., toți, revoluționari de la 1848. Și, fără îndoială, doamna Elena Cuza, cea care l-a sprijinit necondiționat.


Înlăturarea lui Cuza i s-a datorat faptele sale mari. Acesta deranjase, prin reformele sale, mulți factori de decizie ai țării: Biserica, boierii, burghezia. Neamul românesc parcă stă sub zodia unui blestem, cel al trădării. Nici Cuza nu a scăpat: a fost trădat de o parte a armatei, de camarila coruptă de care se înconjurase și de amanta sa, Maria Obrenovici. Și nu în ultimul rând, vinovat a fost el însuși. Acesta declarase, în repetate rânduri, că va sta la conducerea țării atâta vreme cât poporul i-o va cere și, când va veni timpul, va fi gata să predea domnia unui prinț dintr-o casă domnitoare.


În 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să abdice și să plece în exil la Paris și, apoi, la Viena, împreună cu Doamna Elena și cu cei doi băieți ai săi, Alexandru Ioan și Dimitrie. Nu a trăit pe picior mare. A cerut să se întoarcă în țară, ca persoană particulară, dar nu a primit aprobarea noii conduceri. A murit la doar 53 de ani. A fost înmormântat acolo unde și-a dorit: la moșia sa de la Ruginoasa. 30.000 de țărani și-au plâns Domnul, pe ultimul său drum, făcând un cordon viu de la graniță până la locul de veci.


Aceste mult prea puține cuvinte pentru a prezenta primul pas al procesului spre realizarea României Mare și personalitatea Domnului Alexandru Ioan Cuza sunt doar pretextul. Se spune că trebuie să învățăm din istorie. Deci, care sunt câteva dintre învățămintele lecției de azi, 24 ianuarie 2020:


Trebuie să lăsăm ceva bun în urmă. Nu trebuie să trăim și să muncim doar pentru noi ca persoană, nici pentru noi ca familie și prieteni, ci mai ales pentru "ceilalți", pentru popor, pentru țară și pentru viitorul lor. Ar fi putut Alexandru Ioan Cuza, ajuns domn, să trăiască liniștit, să-și sporească averea. Și atât. Și-a asumat, însă - riscând de multe ori -, rolul de Domnul al Unirii, al Reformelor moderne, al Țăranilor, un exemplu pe care, azi, îl invocăm din ce în ce mai des, alături de cel al lui Vlad Țepeș. O lecție de "interes național". 


Cum ne răsplătim valorile? Cuza a fost "săpat" de dușmani și trădat de cei pe care-i credea apropiați/ poate ar trebui să ne gândim mai mult la trădările din istoria românilor/. Celui căruia-i datorăm unirea a două țări de români, celui care a revoluționat legislația țării, i s-a refuzat, în mai multe rânduri, cererea de a se întoarce în țara lui, ca persoană particulară. A murit în străinătate, după ce trăise modest. 


Mai mult, pentru a fi în pas cu interese care nu sunt ale noastre, ne denigrăm valorile, sub pretextul "dărâmării miturilor". Doar că ceea ce a făcut Cuza nu e un mit, o poveste. Că s-au creat legende în jurul lui, e adevărat. Dar ceea ce ne-a lăsat moștenire e o realitate foarte palpabilă, cu urmări tot atât de palpabile. În această ecuație a "dărâmării" intră și omul Alexandru Ioan Cuza. Bărbat frumos, plăcut și deștept, cu "lipici" la femei, a folosit această calitate/defect în interesul țării – vezi, de exemplu, episodul cu Coca Vogoride și recunoașterea unirii de Sultan -. Și, până la urmă, Cuza era un om, cu calități și defecte, ca noi toți. Important este ce a lăsat în urmă…


Alexandru Ioan Cuza și colaboratorii săi sunt/ar trebui să fie exemple pentru noi și pentru generațiile care vor urma. Mă refer, în primul rând, la revoluționarii de la 1848, Mihail Kogălniceanu, Ion Brătianu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu etc. Ei au pus interesul țării mai presus de cel personal și au luptat pentru realizarea unirii, pentru recunoașterea sa de Marile Puteri, pentru impunerea reformelor – mult prea radicale după părerea celor "afectați" - și de punerea lor în aplicare.
Și mai trebuie să învățăm ceva: Doar uniți suntem puternici!


Să fim mândri de istoria noastră, să fim mândri că suntem români. Nu doar la evenimentele naționale, ci în fiecare secundă din viața noastră. Pentru că noi că suntem datori atât înaintașilor, cât și copiilor. Viitorului, adică! 


Cercetător științific dr. Lavinia DUMITRAȘCU, Muzeul de Istorie Naațională și Arheologie Constanța
Președinte al Societății de Științe Istorice  din România – filiala Constanța