In Memoriam Mircea Doicescu

"Așa am ajuns coleg cu foștii mei profesori de la 'Mircea' "

1737
2

Articole de la același autor

În urmă cu trei ani, "Cuget Liber" publica un interviu legat de problemele educației cu profesorul Mircea Doicescu (80 ani), pe care astăzi învățământul constănțean îl va conduce pe ultimul drum. 


La vremea respectivă ne arăta, cu mândrie, un colaj xerografiat intitulat "Înscrisuri tipărite", în două părți.


O primă parte cuprindea publicațiile în care a fost consemnată activitatea sa didactică, iar în cea de-a doua parte erau articole scrise chiar de regretatul dascăl: 


"Nu despre chimie, că n-ar fi interesat pe nimeni", povestea zâmbind.


Astăzi, publicăm povestea devenirii sale, din postura de elev în postura de renumit dascăl la catedra Colegiului "Mircea cel Bătrân", unde a slujit timp de patru decenii. "Am absolvit Liceul «Mircea», ca șef de promoție în 1954, după ce am terminat școala primară și gimnaziul la Hârșova, de unde erau părinții. 


Am absolvit cu diplomă de merit și aveam dreptul să intru fără examen la facultate în acel an, lucru care era cu atât mai important cu cât a fost primul an în care au terminat două promoții. Noi eram cu 11 clase și, concomitent cu noi, a terminat o serie cu 10 clase, prima serie pe tip rusesc, din care făceau parte Adrian Bavaru și doctorul Viorel Tode. Ei au fost cu 10 clase, noi cu 11 și le spuneam mereu «neterminații». 


Inițial, cu diploma de merit am mers la Facultatea de Drept, unde mi-ar fi plăcut să intru. Îmi făcusem eu, încă din anii de școală, un țel. Mă interesa mai puțin să ies avocat, dar îmi plăcuseră, din cărțile pe care le citeam, paragrafele în care se vorbea de un proces. Reciteam cu o plăcere grozavă de exemplu în «La Medeleni», când Dănuț susține primul lui proces și tatăl lui îl sfătuise să nu aibă ca prim proces această cauză în care el lua apărarea unui tată împotriva propriei fiice.


Și m-am dus cu dosarul la facultate, nu ca acum când oricine poate merge. Pe-atunci, doar noi, cei cu diplome de merit, aveam dreptul. Și nu m-au primit pentru că nu era originea corespunzătoare, pentru că tata fusese dat afară din avocatură, ca fost țărănist. Bunicii mei au fost expropriați, pentru că au avut 200 și ceva de hectare de pământ, iar principalul hotel din Călă-rași se numea «Doicescu». Mi-amintesc că secretara mi-a spus «Vai ce rău îmi pare, așa înalt, drăguț, ce bine v-ar sta să apărați!».


Am încercat și la Facultatea de Biologie. Acolo secretara, foarte încântată, mi-a zis: «Vai, am șef de promoție la Liceul Mircea din Constanța… o să fie grozav…! O să faceți explorări pe mare, la Institutul Oceanografic de la Agigea!». Moment în care mama a luat imediat dosarul și a zis că nu vrea să-și facă unicul fiu marinar. 


Am trecut strada și am intrat la Facultatea de Chimie, iar mama a afirmat «Aici sper că nu aveți vapoare!». Nici nu ne-am gândit la profesorat când mi-am depus dosarul, ci că o să lucrez într-un laborator, eprubete, pipete, borcane, curat, frumos. De altfel, pe diploma noastră scrie «Diplomat universitar în științe chimice». În anul IV, când am făcut modulul pedagogic, m-am decis să rămân asistent universitar, mai ales că aveam o prietenă din București. Din păcate, în 1958 a venit o hârtie de la minister prin care se preciza că nu vor rămâne în învățământ decât fii de muncitori și țărani.


Argumentul care m-a determinat să intru în învățământ a venit după o inspecție la care a asistat prof. Iosif, la finalul căreia a zis: «Am fost foarte impresionat de prestația studentului Mircea Doicescu. Am avut impresia că este un tânăr actor care interpretează într-un film rolul unui profesor. Are mare viitor dacă va intra în învățământ, o să aibă succes. O să câștige elevii de partea lui și o să aibă o audiență extraordinară».


Inițial, am fost repartizat la USAS Năvodari, dar mama, care era directoare la Grădinița 11 din Constanța, s-a zbătut să mă aducă în învățământ. Am avut șansa ca la Inspectoratul Școlar Constanța să fie doi din foștii mei profesori, care și-au amintit că am terminat șef de promoție în 1954 și care au propus să mă întorc la «Mircea». În 1959 era o singură profesoară, Maria Ghiurcă, și restul orelor le făceau farmaciștii, între două rețete. Și astfel am ajuns coleg cu foștii mei profesori. Și primul cu care m-am întâlnit a fost chiar dirigintele meu dintr-a XI-a, prof. Vasile Neacșu, care mi-a spus: «Mircea, mă bucur că ești profesor la noi, dar ne pare tuturor rău că n-ai făcut Facultatea de Medicină. La valoarea ta, nu trebuia să faci Facultatea de Chimie!»".


În volumul III al "Personalităților dobro-gene", alături de regretatul profesor Mircea Doicescu, se găsește soția sa, prof. Mariana Doicescu, al cărei nume este legat tot de catedra de chimie și de succesele olimpicilor constănțeni. Și tot de olimpici, dar la limba italiană, se leagă și numele fiicei sale, prof. Angi Doicescu, de la Colegiul Național de Arte "Regina Maria".


Comentează știrea

Cucu
19 aprilie 2016
Admiterea in liceu

Eu nu am fost primit la liceu in 1959 ! deoarece aveam origine nesanatoasa.

Radu CORNESCU
19 aprilie 2016
Profesorul meu

L-am avut profesor la "Mircea". Un om exceptional. In afara orelor de Chimie facea drumetii in muntii Romaniei cu elevii preferati. N-am lipsit de la nicio excursie de-a lui, cat am fost in liceu. Cea mai interesanta a fost cea din vara anului 1970. Am urcat si "colindat" Retezatul, Parangul, Fagarasul, Bucegii si Ciucasul in 30 de zile! Ce vara! Multumesc Don Profesor!!

Articole din aceeași secțiune

Pagina a fost generata in 1.0752 secunde