Anul 1919 sau despre România în "tranșeele" diplomației

Dacă despre anul 1918 putem spune că a fost marcat de documentele Marii Uniri, despre anul 1919 putem afirma că a fost anul "bătăliilor diplomatice". Tot ce a fost câștigat "cu arma în mână" de soldatul român urma să fie confirmat la masa negocierilor sau, dacă nu, totul ar fi fost în zadar.  

Pentru diplomația românească, anul 1919 a fost un fel de "vals pe marginea prăpastiei". Astfel, țara noastră a semnat Tratatul cu Germania din 28 iunie 1919, fără a avea posibilitatea de analiză a acestuia. Prin urmare, Ionel Brătianu a părăsit Conferința la 2 iulie 1919 provocând un anumit "disconfort diplomatic", dacă avem în vedere că la Paris negocierile erau în plină desfășurare. Mă refer și la faptul că, în cadrul Conferinței, "poziția lui era singulară, așa cum s-a văzut atunci când, la 30 mai 1919, a obținut doar o amânare de 48 de ore, pentru a studia clauzale Tratatului cu Austria, fiind lăsat singur în fața reprezentanților marilor puteri de Venizelos, Kramarz, Dmowsky și Trumbici, reprezentanții Greciei, Cehoslovaciei, Poloniei și respectiv al Serbiei. Mai mult, Venizelos i-a spus enervat că nu se consideră ca reprezentant al unui stat independent; că marile puteri lucrau după placul lor și că ele singure țin în mâinile lor condițiile ce voiesc a impune, iar Kramarz și Dmowsky au arătat că țările lor depind în întregime de marile puteri" (Valentin Stan, România și eșecul campaniei pentru Vest, București, Editura Universității din București, 1999, p. 182).

În fapt, s-a cerut statelor ce s-au consolidat teritorial la finalul primei conflagrații mondiale - României, Greciei, Poloniei, Cehoslovaciei și Regatului Sârbo-Croato-Sloven asumarea unor obligații speciale în ceea ce privește protecția minorităților. Nici guvernul condus de generalul Arthur Văitoianu nu a rezolvat criza.  

Ce spune Iorga despre "nebunia" negocierilor

În lucrarea "Memorii zilnice (mai 1917-martie 1920). Războiul național. Lupta pentru o nouă viață politică", Nicolae Iorga... nota:

"22 ianuarie 1919. Radiograma din Paris spune că Brătianu a arătat la Conferință că România ar dori să-și unească Basarabia, Bucovina, Ardealul și Dobrogea și că problema românească a fost retrimisă unei Comisiuni de experți, câte doi din fiecare țară. (...)

21 aprilie. S-a decis la Comitetul special să ni se recunoască Basarabia, Bucovina, minus un colț de munte nelocuit, Ardealul până dincolo de Arad, Oradea, Sătmar și Hust, iar din Banat, Timișoara și Baziaș, nu însă Panciova cu Biserica Albă. Italia ar fi cu ungurii contra noastră și cu noi contra sârbilor..." (p. 192).

Am citat din Nicolae Iorga pentru a exemplifica doar o mică parte din "nebunia" sau duritatea negocierilor de atunci, iar însemnarea sa din ziua de 25 noiembrie rezumă tot: "25 noiembrie: Seara, Vaida arată ce s-a petrecut la Paris. De la început, Conferința, apoi cei Patru au fost intratabili. Nici o jignire n-a fost cruțată celor mici. Deciziunile inapelabile li se comunicau cu câteva ceasuri înainte de datoria lor de a semna. Brătianu abia a putut smulge la timp clauzele din Tratatul cu Austria. (...) Orice amabilitate și omenie ar fi lipsit din aceste procedee tiranice. (...) Harta graniței noastre vestice s-a arătat numai în bucăți răzlețe". (p. 273)

Guvernul condus de Vaida-Voevod, după ultimatumul Consiliului Suprem ce a cerut României să semneze tratatele "fără discuție, fără rezerve și fără condițiuni", după demisia guvernului condus de generalul Văitoianu, a semnat Tratatul cu Austria la 10 septembrie 1919 la Saint Germain și Tratatul Minorităților în 9 decembrie 1919 reușind, prin negocieri, eliminarea articolelor 10 și 11 din Tratatul Minorităților. 

Iată că... acolo unde "nici o jignire n-a fost cruțată celor mici", după cum spunea Nicolae Iorga... prin negocieri exemplare s-a putut obține la masa diplomației ceea ce se putea pierde după deja pierderile de vieți omenești și, nu numai, în timpul desfășurării luptelor din prima conflagrație mondială. 

Ce prevedea Tratatul de pace cu Austria

Astfel, în Tratatul de pace cu Austria s-au precizat următoarele:

"Art. 59 - Austria renunță în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra părții fostului ducat al Bucovinei cuprinsă dincoace de fruntariile României astfel cum vor fi fixate ulterior de principalele puteri aliate și asociate.

Art. 60 - România consimte la înscrierea într-un tratat cu principalele puteri aliate și asociate a unor dispozițiuni pe care aceste puteri le vor socoti necesare pentru a ocroti în România interesele locuitorilor ce se deosebesc prin rasă, limbă sau religie de majoritatea populației". 

Spre finalul anului 1919, Vaida-Voievod spunea:

"M-am hotărât în convingerea că nu e permis să riscăm a pierde măcar o părticică din ceea ce cu atâtea jertfe, cu atâtea vieți de eroi, cu atâtea nefericiri familiale s-a dobândit. M-am hotărât să fac acest salt în prăpastie, căci știam că, deși poate eu unul voi fi o jertfă, totuși țara va fi salvată de urmările grave ale unei rupturi cu aliații. Și știam că în acea prăpastie, nu schilăvire, nu moarte ne așteaptă, ci așteaptă prietenia Americei, Engliterei, Franței, Italiei, a marelor noastre aliate de eri, de azi și de mâine" (V.V.Tilea, Acțiunea diplomatică a României noiembrie 1919-martie 1920, Sibiu, 1925, pp. 32-33).

Pentru România, deși valsul diplomatic a fost pe marginea prăpastiei, acesta a fost un succes. Anul 1919 a fost un succes și un model de negociere a interesului național. Iar anul ce a urmat, 1920 a consolidat acest fapt. Chiar dacă făcând apel la Nicolae Iorga, pentru "cei mici" jignirile nu se vor opri. Niciodată. Important este să știi să te lupți și în "tranșeele diplomatice". Iar România... cândva... a știut...

Conf. univ. dr. Mariana COJOC, Universitatea "Ovidius" din Constanța