Părintele "Școlii de la Păltiniș", celebrul filosof "răstignit" de comuniști

România duce lipsă de multe, dar nu și de personalități, de oameni care au schimbat cursul istoriei, cunoscuți și apreciați chiar mai bine în străinătate decât în spațiul carpato-danubiano-pontic. Episodul de astăzi al serialului dedicat elitei tricolore îl are în centrul atenției pe marele filosof Constantin Noica, de la a cărui naștere s-au împlinit, recent, 110 ani.

Filosoful și eseistul Constantin Noica, părintele "Școlii de la Păltiniș", s-a născut la 12 iulie 1909, în comuna Vitănești, județul Teleorman, ca fiu al moșierului Grigore Noica. A urmat cursurile gimnaziale la Liceul "Dimitrie Cantemir" (1920-1924), apoi pe cele liceale, la Liceul "Spiru Haret" din București (1920-1924), unde l-a avut ca profesor de matematică pe poetul Ion Barbu.

Dovedind de timpuriu înclinații spre beletristică, a debutat, în 1927, în revista liceului, "Vlăstarul", cu poemul în proză "O poveste". A colaborat la cotidianul "Ultima oră" încă de la înființarea sa, în 1928, publicând numeroase eseuri, cronici, note, interviuri. De asemenea, a publicat eseuri sau cronici și în "Vremea", a scris la "Rampa" și la "Credința" (1933-1934), a făcut parte din comitetul de redacție al revistei "Convorbiri literare" (ianuarie - iunie 1934), alături de Ioan I. Cantacuzino, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, H. H. Stahl, potrivit volumului "Dicționarul general al literaturii române" (Ed. Univers Enciclopedic, 2005).

A devenit licențiat al Facultății de Litere și Filosofie din București (1931), cu lucrarea "Problema lucrului în sine la Kant". Aici l-a întâlnit pe profesorul Nae Ionescu, cel care a adunat în jurul său și a elevat o pleiadă de membri ai tinerei generații interbelice a literaturii și gândirii românești ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran.

A tălmăcit lucrări

din Descartes și Kant

În perioada 1932-1934, a fost bibliotecar la Seminarul de istoria filosofiei al lui P. P. Negulescu, precum și membru al Asociației "Criterion".

A debutat editorial în 1934, cu "Mathesis sau Bucuriile simple", lucrare tipărită la propunerea Comitetului pentru premierea tinerilor scriitori needitați și din acest an a început să se orienteze mai hotărât către activitatea filosofică. Astfel, s-a retras la Sinaia, unde a tălmăcit lucrări din Descartes și din Kant. În această perioadă, i-au apărut lucrările "Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz și Kant" (1936), "De Caelo. Încercare în jurul cunoașterii și individului" și "Viața și filosofia lui Rene Descartes" (1937).

După studiile de specializare la Paris (1938-1939), unde plecase cu o bursă din partea Institutului Francez de Înalte Studii din România, și-a susținut doctoratul în filosofie (1940), la Universitatea din București, cu teza "Schiță pentru istoria lui «cum e cu putință ceva nou»".

A fost referent pentru filosofie în cadrul Institutului Româno-German de la Berlin (1941-1944), unde l-a întâlnit pe Martin Heidegger. Concomitent, a editat împreună cu C. Floru și M. Vulcănescu, patru din cursurile universitare ale lui Nae Ionescu și anuarul "Isvoare de filozofie" (1942-1943), și a participat activ la întemeierea Asociației Filosofice "Prietenii lui Nae Ionescu", potrivit "Dicționarul scriitorilor români" (Ed. Albatros, 2001) și "Dicționarul general al literaturii române" (Ed. Univers Enciclopedic, București, 2005).

Din toamna anului 1944 până în primăvara anului 1949, a trăit retras la moșia de la Chiriacu. După ce, în anii războiului, se orientase tot mai mult către Platon și Hegel, în 1947, a publicat un studiu despre Goethe. Apoi, între anii 1949-1958, a stat la Câmpulung-Muscel, unde a scris "Încercare asupra filosofiei tradiționale" (1950) și "Anti-Goethe" (1952).

25 de ani de muncă silnică!

În 1958, a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică, în urma procesului intentat de regimul comunist intelectualilor pentru activitate dușmănoasă ("procesul Noica-Pillat"). A fost eliberat în august 1964, iar în 1965, a fost încadrat cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, unde a lucrat timp de zece ani.

Ultimii ani din viață i-a petrecut la Păltiniș, lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi.

În perioada 1964-1987, Noica a publicat studii, eseuri de filosofie a culturii, s-a deschis spre spiritualitatea românească, aducându-și contribuția, alături de Petru Creția, la realizarea ediției de "Opere" ale filosofului Ideii, a militat pentru tipărirea manuscriselor lui Mihai Eminescu, a reluat proiectul unei școli filosofice, încolțit în anii războiului, fiind mentor pentru Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Sorin Vieru, Thomas Kleininger.

Unul dintre cei mai erudiți gânditori români, "parcurgând aproape tot registrul filosofiei" (A. Dumitriu), de la gnoseologie, filosofia culturii, axiologie și antropologie filosofică la ontologie și logică, a adus o contribuție capitală în domeniul ontologiei și metafizicii, așa cum arată "Dicționarul scriitorilor români".

Din vasta sa operă, mai amintim: "Jurnal filosofic" (București,1944); "Pagini despre sufletul românesc" (București, 1944); "Rostirea filosofică românească" (București, 1970); "Eminescu. Gânduri despre omul deplin al culturii românești" (București, 1975); "Despărțirea de Goethe" (București, 1976); "Sentimentul românesc al ființei" (București, 1978); "Povestiri despre om. După o carte a lui Hegel" (București, 1980); "Scrisori despre logica lui Hermes (București, 1986).

Postum, au mai apărut "De dignitate Europae" (București, 1988, în limba germană), "Jurnal de idei" (București, 1990), "Rugați-vă pentru fratele Alexandru" (București, 1990), "Eseuri de duminică" (București, 1992), "Introducere la miracolul eminescian" (București, 1992), "Carte de înțelepciune" (București, 1993), "Echilibrul spiritual" (București, 1998).

Constantin Noica a fost distins cu Premiul Herder (1988); a devenit mem-bru post-mortem al Academiei Române (3 iulie 1990).

v v v

A fost căsătorit cu Wendy Muston, cu care a avut doi copii, și cu Mariana Nicolaide.

A murit la 4 decembrie 1987, la Sibiu, fiind înmormântat la Schitul de la Păltiniș, conform dorinței sale.

(Sursa: Agerpres)