100 de ani de la realizarea unui vis: România Mare. Să nu uităm și să învățăm!

de Cuget Liber Joi, 29 Noiembrie 2018 2000
România Mare încununează

un proces. Un proces început

în 1859, prin dubla alegere

a lui Alexandru Ioan Cuza,

care unea, astfel, Moldova

și Țara Românească. A continuat prin reintegrarea Dobrogei la statul român, în 1878, și a culminat în anul 1918, cu unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România.

Pentru cei de azi, aceste evenimente pot părea simplă înșiruire, dar pentru fiecare dintre aceste momente, generații întregi de români „în cuget și simțiri” au luptat, au murit sau au avut norocul de a se întoarce acasă, la familie și la pământul lor, mulți dintre ei răniți trupește și sufletește. Nu trebuie să-i uităm!

Să nu uităm că nimeni nu ne-a dat nimic de pomană. La 1859, Marile Puteri au fost puse în fața faptului împlinit, prin voința românilor; în 1878 și 1918, soldații noștri și-au făcut datoria, lăsându-și oasele și sângele pe câmpul de luptă. Și tot ei și-au hotărât, în 1918, prin plebiscit, soarta. Nici azi nu ne dă nimeni nimic de pomană.

Și nu trebuie să uităm că oamenii politici ai acelor vremuri au simțit românește, au acționat ca atare, punând interesul țării înaintea intereselor personale și de partid. Au luptat, împreună, pentru realizarea idealului național: unirea. Iar Marile Puteri învingătoare, deși aliatele noastre, ne-au tratat nu de puține ori ca pe învinși.

I.C. Brătianu, reprezentantul unei țări din tabăra învingătorilor, era ținut la ușa sălii unde se hotăra soarta României. Avea în buzunar harta României, documente și statistici care dovedeau dreptul românilor de a trăi, împreună, într-o singură țară. E unul dintre prea multele exemple…

Nu trebuie să-i uităm pe soldații noștri, pe cei cu grade mari și, mai ales, pe cei „mici”, grosul armatei, pe necunoscuții din cărțile de istorie, care au luptat în opinci și, uneori, cu brațele, pentru a apăra fiecare brazdă de pământ românesc. Și nici pe cei de pe frontul din spatele frontului, care, chiar dacă treceau prin restricții, dureri, absențe ale celor dragi, boli, foamete, au avut puterea de a ajuta și de a-i încuraja, pe cât puteau, pe cei care, cu arma în mână, nu știau dacă apucă ora următoare, dar știau că trebuie să lupte pentru un ideal.

Un om moare atunci când

nu mai este pomenit

Să nu uităm că oamenii aceștia despre care scriu, personalități și oameni simpli, simțeau românește în fiecare fibră a sufletelor lor și că ei și-au făcut datoria față de țară. Ei sunt modele, cunoscute sau „eroi necunoscuți”. Se spune că un om moare atunci când nu mai este pomenit. Pe aceștia suntem obligați să-i nemurim. Cu nume proprii și cu simplul cuvânt „eroi”, pentru a-i cuprinde pe toți.

Și nu trebuie să uităm că România - chiar și atunci când era Mare - este o țară mică, pe care Dumnezeu a așezat-o într-o poziție strategică deosebită, i-a dat bogății și frumusețe. Nici nu știu dacă acestea sunt daruri sau blesteme… Că prea mulți au râvnit-o… Și o râvnesc.

Să cunoaștem istoria națională și să ne învățăm copiii, dincolo de manualele de istorie, pentru că din istorie învățăm să nu repetăm greșeli.

Nu este o datorie să-ți iubești țara. Sentimentul trebuie să-l ai încarnat în suflet și nu doar la o zi națională sau, și mai rău, de paradă, ci, în fiecare secundă, în fiecare fibră a corpului nostru muritor și a sufletului. Mereu.

Suntem datori unor generații întregi. Trecute și viitoare.

Suntem ceea ce suntem azi datorită celor care au luptat pe fronturile războiului, pe fronturile diplomatice și pe multe alte fronturi. Chiar dacă România „dodoloață” a durat doar 22 de ani, România mai mică a continuat să fie apărată de eroi, pentru a rămâne măcar așa. Pentru a exista ca entitate. Și, da, le suntem, tuturor, datori.

Le suntem datori generațiilor viitoare. Doar de noi depinde ca tinerii și copiii pe care îi avem lângă noi să simtă românește, oriunde vor merge și oricând. Pentru că ei sunt cei care vor transmite, mai departe, urmașilor lor sentimentul și mândria de a fi român. Și ei sunt și vor fi datori.

v v v

De Ziua Națională, la Centenar, le urez românilor să conștientizeze că sunt datori strămoșilor, să-i pomenească - pentru a nu muri cu adevărat - și să-i cinstească așa cum merită. Și le mai urez să fie demni de aceștia! Să fie uniți și să lupte pentru o Românie Mare, sprijinindu-i pe frații lor de care ne despart granițe false! Să fie mândri, mereu și oriunde, că sunt români!

La mulți ani, România mea și a noastră!

Dr. Lavinia DUMITRAȘCU

Taguri

Alte ştiri din sectiunea Cetățenești

Ultima oră

Titlurile zilei