30 de ani de la căderea comunismului. Dărâmați zidul Berlinului! (I)

de Cuget Liber Sâmbătă, 14 Decembrie 2019 147
Episoadele de sâmbătă și de luni ale serialului dedicat împlinirii a 30 de ani de la căderea comunismului în Europa Centrală și de Est sunt dedicate evenimentelor petrecute în Germania, o națiune divizată după finele celui de-Al Doilea Război Mondial. 


În anii de după înfrângerea Germaniei naziste din 1945, zonele ocupate de marile puteri s-au transformat în statele moderne ale Germaniei de Est și de Vest: Republica Democrată Germană în zona de est, sovietică, și Republica Federală a Germaniei în cele trei zone vestice. Orașul Berlin a rămas divizat în patru sectoare, fiecare controlat de una dintre puteri. Sectoarele britanic, francez și american formau Berlinul de Vest, iar sectorul sovietic - Berlinul de Est, pe care Germania de Est îl pretindea drept capitală. 


La Conferința de la Potsdam (iulie - august 1945), Marea Britanie, Uniunea Sovietică și Statele Unite au agreat ca, în așteptarea unui acord de pace, câteva foste teritorii germane din est să fie preluate de Polonia și Uniunea Sovietică. Puterile vestice au primit coridoare terestre și aeriene pentru transport către Berlin prin Germania de Est. 


În mai 1949, forțele aliate au format un nou stat german, Republica Federală a Germaniei (RFG) sau Germania de Vest, iar la 7 octombrie 1949, este fondată oficial Republica Democrată Germană (RDG) sau Germania de Est, ca stat independent în zona de ocupație sovietică. La 10 octombrie 1949, administrația militară sovietică transferă toate puterile administrative către noul guvern comunist. 


Cea mai evidentă problemă cu care se confrunta Republica Democrată Germană se putea rezuma în cuvântul „Germană”. Creată în 1949 de sovietici ca o contragreutate pentru Republica Federală Germania, Republica Democrată Germană a suferit mereu de complexul inferiorității. În timp ce Republica Federală Germania se prezenta simplu drept „Germania”, cel mai bun lucru pe care Republica Democrată Germană putea să-l facă era să se prezinte ca „primul stat al muncitorilor și țăranilor pe teritoriu german”. 


Timp de 20 de ani, guvernele vest-germane conduse de Konrad Adenauer (1949-1963) și succesorii său creștin-democrați au încurajat acest sentiment de inferioritate prin împiedicarea obținerii recunoașterii diplomatice a Germaniei de Est de către comunitatea internațională. Această doctrină a izolat diplomatic Germania de Est până în anii '70. 


Ascensiunea rapidă a lui Erich Honecker 
La 17 iunie 1953, lucrătorii est-germani - nemulțumiți de salariile mici, creșterea programului de lucru și opresiunea guvernului - desfășoară mai multe revolte în câteva state est-germane. La 13 august 1961, confruntat cu un exod de lucrători bine specializați, guvernul est-german a început construcția unui imens zid în centrul Berlinului și a securizat granița cu Germania de Vest. Guvernul argumenta acțiunea susținând că forțe ostile capitaliste au încercat să devalizeze Germania de Est și că spionajul și organizațiile teroriste operau din Berlinul de Vest. 


Cu o lungime de peste 40 de kilometri și o înălțime de peste 6 metri în multe zone, Zidul Berlinului a reușit să reducă fluxul de emigranți, dar a eșuat în privința statisticii demografice. Din 1949 și până la construcția zidului, aproximativ 2,7 milioane de est-germani, adică 14,3% din populația țării, s-au înregistrat ca refugiați în Germania de Vest, în timp ce, în deceniul următor, doar o jumătate de milion a reușit acest lucru. 


Cu toate acestea, populația est-germană nu a înregistrat creșteri. În 1989, rămăsese cam la același nivel, de 17 milioane, aproximativ la fel ca în 1961 și la un nivel mai mic decât în 1949. 


În mai 1971, Erich Honecker este ales secretar general al Partidului Socialist Unit din Germania și rămâne în funcție până în octombrie 1989. Honecker s-a înscris în Partidul Comunist la vârsta de 17 ani și a urmat Școala Cominternului de la Moscova. A supraviețuit războiului pentru că a petrecut zece ani într-o închisoare nazistă (1935-1945). Loialitatea sa față de liderul postbelic Walter Ulbricht, prim-secretar al partidului (25 iulie 1950 - 3 mai 1971), și față de Uniunea Sovietică i-a facilitat creșterea rapidă în interiorul partidului. 


Honecker a preluat conducerea de la Ulbricht, în 1971, fiind mult mai dispus să urmeze politica sovietică. El nega existența unei singure națiuni germane. În condițiile moderne, argumenta el, sunt două Germanii: una burgheză și una socialistă. „Nu există nicio «chestiune germană». Mai degrabă sunt două state și națiuni germane, suverane, opuse din punct de vedere social și independente”, spunea purtătorul de cuvânt al lui Honecker, în 1973. 


Estul privea cu invidie spre Vest 
Izolarea diplomatică a Germaniei de est a luat sfârșit la 21 decembrie 1972, când Germania de Est și Germania de Vest semnează un tratat de îmbunătățire a relațiilor inter-germane. A urmat recunoașterea diplomatică la nivel global, admiterea în cadrul ONU și participarea la Acordurile de la Helsinki din 1975. RDG ajunge să aibă relații diplomatice cu 100 de state. 
Pentru o perioadă, programele rigide ale lui Honecker au părut să dea rezultate. Germania de Est a intrat pe piața globală, suveranitatea i-a fost asigurată aparent de Acordurile de la Helsinki, iar economia a crescut, astfel că, în anii '70, era clasată pe locul al zecelea în lume. 


Totuși, cetățenii est-germani de rând, în pofida unei anumite mândrii cu privire la succesele țării, invidiau zona strălucitoare, colorată și plină de viață a bulevardului Kurfiirstendamm, din Berlinul de Vest, care contrasta atât de mult cu fațadele gri, abia iluminate, de pe bulevardul aproape gol Unter den Linden, din Berlinul de Vest. 


Disidența în Republica Democrată Germană s-a remarcat prin existența a peste 200 de mici grupuri politice, reunind câteva mii de tineri și intelectuali în jurul unor teme ecologice, pacifiste și civice, conform lucrării „Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre”, de Jean-Francois Soulet (1998). 


Mișcarea Păcii, formată la începutul anilor '80, cu ocazia campaniei împotriva instalării rachetelor americane, reprezenta structura cea mai largă. Cu ocazia congresului Bisericii protestante din iunie 1987, desfășurat în Berlinul de Est, în timpul căruia conducătorii își reînnoiesc apelul în favoarea deschiderii frontierelor, „Biserica de jos” („die Kirche von Unten”) reușește să se impună obținând un loc de dezbatere în care, „după opinia unui martor, se adună de-a valma tineri protestanți, artiști interziși, tot felul de militanți politici pe care i-am putea vedea, de cealaltă parte a zidului, la ecologiști, fără a mai pune la socoteală și mulțimea puțin neliniștitoare de punkiști și marginali”, notează volumul citat. 


Astfel, deși autoritățile comuniste est-germane se arată uneori tolerante pentru a nu dăuna politicii de apropiere de RFG, totuși nu coboară garda în fața unui grup de tineri disidenți pacifiști și ecologiști care găsesc protecție în Berlinul de Est și în marile orașe din sud. Au loc interpelări, cu arestări și confiscarea unor „scrieri ostile statului”. 


Un zid care trebuie să dispară 
„Aceste măsuri de intimidare nu-i sperie totuși nici pe unii pastori - asemenea celui din templul Sion din Berlinul de Est - care protestează împotriva unui amestec vădit în activitatea pastorală; nici pe unii scriitori - ca de exemplu, Stephan Hermlin - care, cu ocazia unui congres din noiembrie 1987, denunță obstacolele birocratice și dogmatice care împiedică creația; nici, mai ales, pe numeroșii tineri berlinezi, tot mai frustrați de acest zid ce trebuie să dispară, acest zid care-i împiedică în special să participe la concertele rock din Vest”, evidențiază sursa citată. 
(Va urma) 
(Sursa: Agerpres)


Taguri

Alte ştiri din sectiunea Actual

Ultima oră

Titlurile zilei